P.001

Gânditorul de la Hamangia e totuşi gânditorul ce nu a gândit la fel de mult ca mine...

...
Ha! Ha! Ha! Nu sunt bun de crainic! Dar la literatura şi la web-design,
sper că mă pricep mai bine!

Adevăruri care îţi pot revoluţiona viaţa!

Legile vieţii

Sexualitatea e benefică?

Scrisoare deschisă către S.R.I.

Această scrisoare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare

Recent mi-am dorit să vorbesc cu americanii pentru a le spune cum să proiecteze arme non-letale şi cum să salveze multe vieţi ale americanilor şi ale altor popoare, iar jegoşii de la S.R.I. au avut tupeul să se bage... Bine mă cârnaţilor sereişti adică eu încerc să salvez vieţi umane şi voi vreţi să mă băgaţi în puşcărie ca trădător de ţară? Asta primeşti dacă încerci să salvezi vieţi în loc de recunoştinţă? Aşa-i ajutaţi voi pe aliaţii voştri americani, băgându-l în puşcărie pe cel ce încearcă să le salveze vieţile? Mă dobitocilor eu nu spun secrete de stat, ci secretele mele personale! Ale mele! Înţelegeţi sau trebuie să vă fac un desen. Voi a-ţi auzit de dreptul la liberă exprimare? Nu ştiţi că am dreptul să vorbesc cu oricine, sau trebuie să mai fac o revoluţie pentru asta? Vreţi ca Băsescu să aibă soarta lui Ceauşescu pentru că nu mi se respectă dreptul la exprimare? Voi ştiţi ce însemnă dreptul la proprietate intelectuală? Adică informaţiile din capul meu sunt informaţiile mele personale nu ale voastre, creiere seci ce sunteţi! Vă poruncesc nestimaţi sereişti, să mă trimite-ţi în America pentru a le spune americanilor cum să se salveze vieţi americane. Dacă faceţi figuri cu mine şi mă enervaţi, intenţionez, domnilor sereişti, să vă arunc în puşcăriile din România, cu fundurile voastre grase cu tot. Pentru corupţie vă voi arunca acolo! Şi tot pentru că face figuri, mai am de gând să-l fac pe tovarăşul Băsescu să facă pipilică în scutece ca la 2 anişori... Şi asta pentru că pot fi un inamic mult prea puternic.

Mă gogoşari muraţi ce sunteţi, am să vă spun ce puteam să vă fac, pentru că realizez că pare ilogic să-mi daţi crezare. Puteam să furnizez S.R.I.-ului şi lui Băse’ informaţii despre secretele armelor non-letale pe care le deţin pentru că ştiam ce vor face cu ele. Le vor arunca într-un sertar şi se va pune praful pe ele… apoi în războaiele viitorului vor muri oameni pentru că armele mele non-letale nu vor fi folosite. Şi apoi Băsescu şi ai lui vor putea fi acuzaţi de crime de război. Că vor muri oameni că vor ţine secretele-n sertar. Şi sper ca Băse şi ai lui să aibă o soartă mai crudă decât Sadam Husein. Că pot muri mai mulţi oameni din pricina lor, decât au murit din pricina celebrului dictator.

Pentru că ştiu că nu mă credeţi capabil de asta, am să vă povestesc ce pot să le fac altora mai puternici decât S.R.I. şi Băsescu. Ca să vă temeţi cârnăţarilor că pot să mă iau de alţii mai puternici decât voi. Pot dacă vreau să-l destitui pe preşedintele Americii sau să vă povestesc cum presei autohtone Îi pot aduce mari prejudicii... Cât de multe? Cât de multe poftesc.

Mai întâi cum îl pot destitui pe preşedintele Americii... (dar nu vreau) îi pot scrie dumnealui despre armele non-letale care pot salva vieţi americane şi cum ştiu că mă va ignora din cauza birocraţiei, voi anunţa presei din America faptul că preşedintele lor mă ignoră şi le voi explica cât de mulţi americani pot murii din cauza preşedintelui. Scandalul pe care îl pot declanşa dacă poftesc în America, va fi mai mare decât cel al preşedintelui Clinton, din cauza căruia totuşi nu a murit nimeni... Şi am multe alte idei dar sunt bine intenţionat.

            Apoi vă voi spune cum pot aduce prejudici presei autohtone, de care şi Băsescu se teme. Mai întâi voi face rost de bani, apoi voi breveta televiziunea temporală şi pot avea grijă ca televiziunile româneşti să nu poată folosi învenţia mea. Şi să vezi cum vor da din colţ în colţ după o tehnologie care le poate aduce rating şi nu o pot folosi. Şi pot face asta doar pentru a mă distra pe seama lor. Apoi pot informa presa străină că vor muri oameni, pentru că presa română nu a spus nimănui nimic despre armele non letale pe care le-am inventat şi că vor mai muri oameni, pentru că presa nu a spus nimic despre dispozitivele mele care salvează vieţi în caz de accidente de maşină... şi mai pot fi acuzaţi că nu m-au sprijinit în cruciada mea de a salva multe alte vieţi cu ajuturul altor invenţii. Şi vor muri mai mulţi oameni din pricina incompetenţei presei române, decât au murit la maternitatea Giuleşti. Şi pentru că mai am multe idei, care pot salva multe alte vieţi, tot de multe alte ori, presa înternaţională se va uita la presa autohtonă ca la nişte gunoaie... pentru că m-a ignorat. Şi asta e nimic pe lângă ce pot să le fac... Am nenumărate alte idei precum am şi nenumărate alte invenţii. Nu este nimeni care să poate fi distrus de mine. Dar totuşi mă consider un om bun, care preferă să nu distrugă pe nimenea.

P.S. 1 Am o altă idee mai bună. Am ajuns la concluzia că pentru a putea salva mai multe vieţi am nevoie de ajutorul presei româneşti şi al preşedintelui şi deci trebuie să mă împac cu ei... Şi pe securişti intenţionez să-i las în pace. Despre ce este vorba? Simplu! Cred că dacă mai multe naţiuni vor afla cum să fie fabricate armele mele non-letale, vor fi salvate mai multe vieţi. Cu cât vor fi mai multe naţiuni cu atât mai multe vieţi vor fi salvate. Deci ideal ar fi să prezint public, în direct, într-o emisiune secretele armelor non letale pe care le deţin.

Presa şi Băsescu vor fi nişte eroi care mă ajută să salvez vieţi. Multe din păcatele lor vor fi spălate. Pentru a demonstra că eu chiar am idei care salvează vieţi, intenţionez să prezint presei gratuit înainte o altă idee despre cum pot fi salvate vieţi în caz de accidente. Nu trebuie decât să mă contactaţi şi nu doar nenumarate vieţi vor fi salvate, ci poate chiar dumneavoastră. Nu mă intereseasă banii atât cât mă interesează salvarea vieţilor oamenilor. Şi nu înţeleg de ce acordaţi atâta importanţă femeilor dezbrăcate şi de ce însăşi viaţa noastră nu vi se pare importantă. Poate faceţi şi voi o faptă bună şi găsiţi un sponsor care să mă plătească dacă consideră ideile mele valoroase... Acesta ar putea fi spunsorul care mă plăteşte dacă salvez vieţi şi asta ar însemna multă publicitate... Şi asta ar fi un lucru bun, că nu mi se pare corect să furnizez gratis idei care pot valora multe milioane de euro. Dar dacă nu se poate altfel renunţ şi la bani pentru vieţile oamenilor.

            Am o rugăminte la presă să nu mă ignore şi de data asta pentru că oricum în cele din urmă lumea va afla că eu chiar ştiu idei foarte importante. Într-o zi oamenii vor afla câte milioane de vieţi vor fi salvate dacă presa îmi acordă atenţie şi câte milioane vor muri dacă mă ignoraţi. Nu e un secret pentru nimeni că am avut probleme psihice dar mă refac bine. Totuşi mi se pare normal să contactaţi chiar şi un nebun, dacă aceasta poate salva vieţi... Şi eu nu mai sunt chiar un nebun, mai am doar anumite mici probleme psihice. Adică mă simt foarte adormit şi am insomnii. Consider că problemele mele sunt mici totuşi.

P.S. 2 Am mai trimis un mail care nu ştiu clar unde va ajunge, în care am explicat clar că dacă S.R.I. se pune de-a curmezişul dorinţei mele de a salva vieţi americane, C.I.A. îi va crucifica pe securiştii noştri autohtoni. Că vor muri oameni din cauza lor. Am mai explicat şi de ce doresc să nu colaborez cu S.R.I. Pentru că personal cred că nu doar fratele preşedintelui colaborează cu teroriştii, ci avem mai mulţi ticăloşi de genul acesta aici şi pentru că sunt de părere că S.R.I. sprijină corupţia şi hoţia din România. În plus mănâncă şi banii publici degeaba fiind prea imorali şi prea incompetenţi.

Acest mesaj va fi transmis mai întâi presei româneşti şi apoi celei străine şi puteţi afla mai multe despre mine pe site-ul www.ganditorul.ro. Ştiu că ideea cu biotutunul pare o idee de luat în râs, dar deţin formule care demonstrează că că un aparat mult mai performant decât cel realizat de mine ar putea fi foarte util. Vina mea e că sunt sărac şi am construit deci aparatul mult prea rudimentar cu resurse puţine, nu că sunt prost. Şi dintre ideile mele pe care le am, această idee este apreciată de mine ca o idee de nota 5... şi am multe alte idei şi de 10.

O invenţie care salvează vieţi!

DA! Am inventat un dispozitiv care poate salva milioane de vieţi!

Cu toţii ştim că milioane de oameni mor din cauza fumatului. Consider că este mai moral să scrii despre tragedia milioanelor de fumători care se prăpădesc, decât să scrii despre drama unui singur om. Dar, cred eu, şi mai moral e să scrii că există soluţii la această dramă. Au încercat oamenii să scrie pentru a-i convinge să se lase de fumat, au încercat oamenii să scrie despre ţigara electronică, dar fără succes. Oamenii nu se lasă convinşi să se lase de fumat iar ţigara electronică are două neajunsuri. 1. Este scumpă! 2. Nu are un gust plăcut!

Eu consider că am inventat în schimb un dispozitiv care poate înlocui cu succes fumatul pentru că nu are aceste dezavantaje. Da! Am inventat un dispozitiv care oferă şi multă, multă plăcere şi care va fi şi mult mai ieftin. Despre ce este vorba? Despre un dispozitiv simplu inventat de mine care deocamdată are doar un rol didactic. Adică doar demonstrează că se poate înlocui cu succes fumatul şi are o aromă plăcută. Nu aste însă foarte eficient pentru că poate funcţiona foarte puţin. Intenţionez să construiesc un al doilea dispozitiv care ştiu sigur că va funcţiona mult mai bine. Dar îmi e teamă că voi fi ucis de mafioţii care au un interes economic din comerţul cu ţigări. De aceea v-am informat pe dumneavoastră ca să nu mor degeaba... visul meu este ca milioane de vieţi să fie salvate de la moarte şi aşadar să nu mai inhaleze substanţe nocive. Ideea mea e foarte simplă, în loc să înhaleze fum toxic e mai bine să inhaleze vapori puternic aromaţi de plante, cu efect benefic asupra plămânului. Adică în viitor cei care vor fuma cu acest dispozitiv, vor fi din ce în ce mai sănătoşi, nu numai că nu se vor mai îmbolnăvi. Primul dispozitiv, cel didactic a funcţionat cu succes şi era foarte simplu fiind format din un dispozitiv de producere a focului (de fapt nişte simple brichete legate între ele) şi un dispozitiv de producere a vaporilor puternic aromaţi (de fapt o cutie de tablă plină cu ceaiuri speciale de plante, pusă pe foc care focalizează vaporii produşi). În viitor eu sper că se va introduce şi nicotină în ceaiurile de plante pentru a se putea înlocui cu sucess tutunul.

V-am scris cu convingerea că dacă nimeni nu va lua în seamă dispozitivul meu, milioane de oameni vor murii din pricina fumatului.

P.S.

Ţin să precizez că acesta este doar unul din cele trei dispozitive pe care le-am conceput în lupta cu cancerul. Celelalte două nu au legătură cu fumatul. De asemenea sunt singurul om care ştie cum să se realizeze televiziunea temporală, o televiziune la care te uiţi la programe când vrei, nu când emite ea. Cred de asemenea că făcând investiţii relativ mici televiziunile clasice existente se vor transforma în televiziuni temporale. Tot eu sunt cel care vrea să pună bazele Războiului Umanitar un război care se va duce cu arme non-letale, mai eficiente decât cele clasice, şi care au fost inventate de mine. Şi multe vieţi vor fi salvate din nou. Eu sunt cel care pretinde că a descoperit şi cea mai importantă formulă fizică a tuturor timpurilor şi este doar una din numeroasele formule descoperite de mine. Visez să prezint aceste formule în direct la TV şi astfel să revoluţionez Fizica.

TESTAMENTUL FĂRĂ SFÂRŞIT
                                                                                                                            de SIMION OCTAVIUS

INTRODUCERE

Am îndrăznit să sper că merit atenţia dumneavoastră, pentru că am scris o carte pe care o consider extraordinară. Mă deosebesc de majoritatea scriitorilor prin faptul că nu scriu doar pentru a mâzgăli ceva ce pare frumos, ci eu scriu pentru a vă ajuta cu adevărat în viaţă, pentru a vă face mai virtuoşi, mai înţelepţi, mai capabili. Da!Mie chiar îmi pasă de domniile voastre şi am suferit pentru a crea ceva de valoare. Am scris pentru a vă ajuta să fiţi mai deosebiţi nu pentru a vă ajuta să-i furaţi pe cei de lângă voi. Căci de exemplu poţi deveni un om de succes, fie fiind capabil ca Bill Gates, fie fiind hoţ ca unii politicieni români. Eu am ales să scriu pentru a vă ajuta cu adevărat în viaţă şi pentru a ca voi să deveniţi mai capabili, adică mai buni, mai înţelepţi, mai iubitori, mai virtuoşi, etc...

            Mai mult decât atât, prin acest mod de abordare a problemei, intenţionez să fiu fondatorul unei noi ştiinţe, denumite Moralitate ştiinţifică, care defineşte acţiunile pe care un om trebuie să le întreprindă pentru a face bine lui şi celor din jur. Da! Cred că pot demonstra cu argumente ştiinţifice că există acţiuni care sunt într-adevăr spre folosul nostru al tuturor.

De aceea vă invit să citiţi cartea mea, Testamentul fără sfârşit, pe www.ganditorul.ro

Ţin să precizez că nu mi-e dragă forma gramaticală a unei lucrări literare, ci valoarea umană şi socială a ceea ce a fost scris. De asemenea doream să introduc şi nou semn de punctuaţie reprezentând jumătate de virgulă marcat prin acest cerculeţ  „° ”

INTRODUCERE ÎN MORALITATEA ŞTIINŢIFICĂ

Capitolul 1

Deschid aceasta carte cu o simpla poezie – pe care am scris-o in 12 ani, cu speranţa că voi putea revoluţiona totul, literatura, filosofia, teologia şi toate ştiinţele exacte...

    Orizonturile

 

Orizonturi de cruci,

Ce nu se văd acum;

Vor fi aici atunci,

Când viaţa va fi fum…

 

Ş-am să te-ntreb, c-un singur glas,

Din tot ce-a fost, cea mai rămas?

Peste oameni zori de fericire,

Sau pretutindeni, doar, nenorocire?

                              

Cetăţi de suflet şi lumină, unde-au răsărit?

Şi ale lumii roade bune, unde s-au ivit?

C-atunci când toate-n viaţă. s-au sfârşit,

În urma noastră va rămâne, doar ce am clădit…

                          Sfârşitul poeziei 01

Îmi voi permite sa explic unele din poeziile mele, pentru că deşi sunt la prima vedere par destul de simple, au un înţeles mult mai elaborat care poate scăpa la o lectură superficială.

            În aceasta poezie, am vrut sa prezint intr-o maniera cât mai raţională următoarea lege ştiinţifica:

Legea nr.1  Legea fundamentala a valorii principiilor binelui universal

Valoarea unui principiu, a unei idei, se poate evalua după binele pe care îl poate face oamenilor, implicit umanităţii in general. Cu alte cuvinte este important binele pe care o persoana îl lasă în urma prin ideile sale.

Argumentare:

Pilda gânditorului indiferent

A existat odată un om sărman, si era flămând, gol si rănit. Cerşea disperat mila trecătorilor. Un om a trecut pe lângă el nepăsător căci nu avea suflet.  Apoi a trecut pe lângă el un om cu suflet bun. Şi celui flămând i-a dăruit mâncare, i-a dăruit îmbrăcăminte ca să poată răbda frigul de afară şi a avut grija de rănile sale…

Cine credeţi ca era mai bun? Cel ce la ajutat sau cel indiferent… întrebarea pare prosteasca nu-i aşa? Şi un copil ar putea răspunde că dacă îi ajuţi pe semeni eşti bun…

Dar dacă este vorba de hrana spirituală, de îmbrăcămintea spirituală si de rănile spirituale? Nu e oare tot o prostie să ne punem întrebarea asta? Nu este oare firesc să-l considerăm bun pe cel ce îi ajută pe semenii săi?

            Astfel un gânditor este bun daca îl hrăneşte pe semenul sau cu adevăr şi înţelepciune, dacă îl îmbracă pe semenul sau cu armura spirituală a dragostei şi cu toate virtuţile bune si de folos, este bun dacă prin cuvintele sale îl ajută să învingă rănile prostiei si ale răutăţii şi chiar să lupte alături de semenul său împotriva răutăţii, împotriva celor ce îl rănesc.

Trist este că mulţi gânditori sunt atât de proşti că nu pot nici măcar înţelege că virtuţile sunt de folos darmite să le mai şi propăvăduiască celor din jur… nu sunt capabili să aibă măcar un principiu logic… darmite să mai mărturisească şi un adevăr. Şi mai mult decât atât, sunt atât de răi încât nu pot pricepe că e bine să-i ajuţi pe cei din jur… de aceea în poezia mea am vorbit de acele orizonturi de cruci, o metaforă a suferinţei şi a morţii cauzate de nepăsarea noastră…

Valoarea ştiinţifica a acestei legi:

            Chiar dacă aceasta lege va fi desconsiderată va rămâne totuşi în lume adevărul ştiinţific că o simplă idee poate schimba in bine soarta oamenilor. Şi probabil vor rămâne în lume “scriitori” cărora nu le pasă de binele pe care îl poate lăsa în urmă un principiu valoros nu le pasă de importanţa socială pe care acesta o poate avea. Probabil şi din cauza faptului că sunt incapabili să lase în urmă ceva deosebit. Dar asta nu însemnă  că nu există o realitate ştiinţifică şi că aceasta “proclamă” puterea socială pe care un principiu o poate avea… Poate exista chiar şi o formulă a valorii sociale efective a unui principiu.

V_se = T_a * I_m * N_i

Unde:

            V_se = valoarea socială efectivă a unui principiu

            T_a = timpul de acţiune al unui principiu adică durata în care acţionează un principiu (subconştient sau conştient) asupra unui individ.

I_m = intensitatea medie cu care acţionează principiul asupra individului

N_i  = Numărul de indivizi asupra cărora acţionează acest principiu

Există şi un alt fel de formulă a valorii ipotetice estimate pe care un principiu o poate avea dacă acesta e cunoscut de toată lumea.

Consecinţe:

            Dacă legea fundamentală a principiilor binelui universal ar fi înţeleasă şi adoptată, putem spera in opinia mea la o revoluţie in literatură, oamenii nu vor mai scrie doar cu scopul de a zgâria cu peniţa o hârtie, ci din dorinţa de a-i ajuta pe oameni… Pare o absurditate situaţia actuală… când milioane de scriitori sunt nespus de răi, pentru ca nu doresc să îi ajute pe semenii lor cu nimic prin scrierile lor. -Eu nu înţeleg de ce societatea ar aprecia oameni atât de răi. Şi mai sunt şi foarte proşti pentru că nu sunt capabili să elaboreze principii ce sunt de folos. Eu un înţeleg de ce societatea ar aprecia oameni ce scriu lucruri inutile…

Şi astfel, aşa cum literatura se poate schimba în bine, scriindu-se de acum în colo lucruri de folos, tot astfel sper că s-ar putea schimba în bine filosofia, teologia si toate ştiinţele exacte...

Voi continua scriind o poezie despre cât de importantă este cunoaşterea în viaţa unui om şi cum poate schimba aceasta destinul individului.

Calea spre destin

    Tată mă poţi ajuta?

    De cine voi asculta?

    Te implor vorbeşte-acum,

    Să urmez cel mai bun drum.

 

    Cei ce vor vorbi cu mine,

    Ştiu ei oare ce e bine?

    Pe ce cale să păşesc,

    Ca să nu mă prăpădesc?

 

    Cum pot ştii ce e iubire,

    Sau ce e doar amăgire?

    Pot găsi eu printre toate,

    Fericire? Sau doar moarte...

 

                    *

    Şi din câte sunt pe-aceasta lume,

    Doar tatăl înţelept, va ştii ce a spune;

    Şi dincolo de biblii, va merge mai departe,

    Căci dacă îl iubeşte, l-ar ajuta in toate...

 

    P.S.

    Şi puterea dragostei, e de nedescris,

    Şi peste veşnicie, copilul lui i-a zis:

    Iubeşte-mă tată cu dorul ceresc,

    Şi-ajută-mă-n viaţă, mereu să iubesc,

    Şi iartă-mă tată, dacă greşesc,

    Şi respectă mereu, tot ce-ndrăgesc...

                Sfârşitul poeziei 02

Această poezie-pildă a tânărului inocent dezvăluie adevărul ştiinţific conform căruia:
Legea nr.2   Cunoştinţele şi valoarea lor determină comportamentul unui individ.

Cunoştinţele sunt aşadar cele care coordonează activităţile vieţii unui om. Este firească importanţa cantitativă şi calitativă a cunoştinţelor unui individ. Fireşte contează mai mulţi factori ca de exemplu caracteristicile genetice sau ale mediului în care trăim...

Precizare:

Această lege pare mult prea banală, dar constat cu amărăciune că oamenii nu mai caută şi nu mai preţuiesc adevărul. Cine mai citeşte în ziua de azi? Cine mai caută adevărul şi virtuţile? Iată de ce este importantă această lege este importantă, căci a fost scrisă în speranţa că oamenii vor înţelege cu ajutorul ei cât de importantă este informaţia din jurul lor şi sper cu naivitate că vor căuta cu această ocazie mai mult adevărurile de folos...

Argumentare:

Ce s-ar întâmpla oare dacă nu am primii nici o educaţie? S-a demonstrat clar că în cazul în care anumiţi copii au fost abandonaţi în exteriorul societăţii, aceştia s-au sălbăticit. De exemplu un copil abandonat în junglă şi care a trăit printre maimuţe şi-a pierdut şi

capacităţile de a mai vorbi… Cazurile de astfel de copii abandonaţi sunt mai multe…

Dar eu afirm nu doar ca sunt necesare cunoştinţe utile, ci această poezie este şi o pledoarie pentru a căuta cunoaşterea, pentru a citi şi învăţa de la alţii şi din viaţă. Se poate constata de exemplu şi diferenţa dintre persoanele analfabete şi cele cu studii superioare pentru a afirma încă odată, dacă mai este cazul, importanţa cunoaşterii.

Mai mult decât atât, am făcut în poezie o declaraţie importantă, că dincolo de biblii, va merge mai departe, adică am constatat faptul că în cazul principiilor creştine, Biblia, deşi este o carte extraordinară, nu este de ajuns, mai ales pentru că este finită. Dacă ar fi avut o infinitate de pagini aş fi probabil că aş fi spus că este tot ce avem nevoie... dar de exemplu dacă ne ducem la piaţă să cumpărăm ceva fără cunoştinţe minime de matematică nu am putea face lucrul acesta. Exemplele de cunoştinţe utile în afara Bibliei pot fi nenumărate... Consider de aceea că anumite cunoştinţe de psihologie, filozofie şi ştiinţe exacte de exemplu pot avea un impact deosebit de pozitiv asupra individului. De aceea cartea mea se numeşte Testamentul fără sfârşit... Şi aş dori să fie ca o pildă despre cum trebuie continuat efortul sfinţilor... de a propăvădui adevărul şi dragostea… şi de a merge mereu mai departe… continuând odiseea umanităţii de a aspira mereu către infinit.

Totuşi pentru a evoca încă o dată importanţa bibliei, am constatat că un principiu similar cu cel descris de mine, este prezent în paginile Bibliei.

Sfânta Evanghelie după Matei 15

14. Lăsaţii pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.

Intenţionez să continui această carte cu un principiu care, cred eu, ar putea aduce

bunătatea în sufletul oamenilor

       Părintele ucigaş

A fost odată un părinte

Cu suflet hain şi fără minte

Şi c-un elan de nedescris

Fiului său el i-ar fi zis:

 

E bine-n viaţă să urăşti,

Ca să nu suferi când iubeşti

Şi să nu faci nicicând vr-un bine,

Să fi indiferent ca mine;

 

În viaţă nu tre-i să iubeşti,

Doar să te bucuri că trăieşti,

Să nu îţi pese, de-a lumii durere,

Ci să trăieşti doar din plăcere...

 

Dar iată că într-un sfârşit,

Părintele-a îmbătrânit,

Şi îşi dorea un ajutor,

Dar fiul i-a răspuns nepăsător:

 

M-ai învăţat doar să urăsc,

Ca să nu sufăr când iubesc

Şi n-am să fac, nicicând vr-un bine

Nu te speria, semăn cu tine;

 

Să ştii că nu ştiu să iubesc,

Ci ştiu doar viaţa s-o trăiesc,

Nu-mi pasă de a ta durere

Că eu trăiesc doar de plăcere;

 

Şi de-aş avea vr-un interes,

Eu te-aş ucide cu succes!

Şi pentru-ale plăcerii toane,

Aş mai ucide, 9 milioane...

 

                     *

Şi stau şi mă-ntreb mai departe,

Dacă părintele-i întreaga societate,

Sau cel la care ţi, ca la un frate,

Sau însăşi iubitul, de care ai parte...

 

                  *

                Şi am să mai spun un lucru, căci cred că este bine,

                Să-l iubeşti ca pe un fiu, pe cel de lângă tine

                Şi plânge amarnic întreaga mea fire

                Că totu-i amăgire fără iubire.

                 Sfârşitul poeziei 03

Această poezie vrea să evoce printre altele un important principiu educaţional

Legea nr.3 Efectul bunătăţii şi al răutăţii educaţionale

Dacă principiile tale pot genera bunătate, există probabilitatea să te bucuri de roadele bunătăţii şi eventual dacă principiile tale generează răutate sau egoism, există posibilitatea să suferi din această cauză. (fireşte de pe urma acţiunii răutăţii şi a egoismului)

Argumentare:

Dacă un principiu al unui părinte generează răutate propriului său fiu, există firesc o probabilitate foarte mare ca această răutate să se întoarcă împotriva părintelui…

Şi această din cauza adevărului cunoscut că răutatea generează răutate şi bunătatea generează bunătate. Eu nu doresc să fiu subiectiv, şi pentru a fi cât mai de folos şi mai exact, îmi doresc ca în sprijinul unor principii morale ştiinţifice să se efectueze statistici, care pot să demonstreze mai clar adevărul acestei legi ştiinţifice. Astfel este posibil ca studiind de exemplu infractorii care dau dovadă de răutate, aceştia să fie întrebaţi despre

deficienţele educaţiei pe care au primit-o, similar studiind personalităţile care dau dovadă de bunătate, să se studieze de asemenea factorii educaţionali care au generat comportamentul lor… în felul acesta eu sper nu numai să se demonstreze această lege ci şi cunoştinţele despre educaţie să fie mai elaborate…

Consecinţe:

Ce s-ar întâmpla dacă fiecare părinte ar înţelege această lege şi ar acţiona pentru a-şi educa propriul copil corespunzător? Teoretic dacă educaţia va fi corespunzătoare peste numai câteva generaţii, ne putem aştepta chiar la o posibilă eradicare a răutăţii de pe faţa pământului, aşa cum a fost eradicat în anumite zone analfabetismul. Şi chiar dacă mulţi vor crede probabil că acesta este un ideal imposibil de atins, este clar următorul fapt… cu cât educaţia va fi mai profesionistă, cu atât şansele ca răutatea să devină o problemă socială vor fi mai mici.

Aici intervine un alt aspect… consider că trebuie să existe o nouă ştiinţă, numită
Moralitatea ŞtiinŢificĂ.

Această ştiinţă nouă de o importanţă extremă, se deosebeşte de psihologie care studiază uneori comportamentul uman pentru a-l îmbunătăţii funcţionarea psihologică a creierului, prin faptul că Moralitatea ştiinţifică are ca scop educarea comportamentului uman astfel încât individul să acţioneze spre binele societăţii. De fapt dorinţa mea să pun bazele acestei ştiinţe în această carte… Cum este posibil ca educarea tinerei generaţii să aibă loc haotic? Cum este posibil ca nimeni să nu se gândească ce acţiuni să se întreprindă spre binele societăţii, al nostru în general… Până acum biserica a acţionat mult mai mult în sprijinul moralităţii decât au făcut-o oamenii de ştiinţă în general. Asta nu însemnă că oamenii de ştiinţă ar fi răi şi nu cred nici că ei ar fi de acord cu răutatea, ci însemnă că principiile Moralităţii ştiinţifice nu s-au născut încă… În plus eu cred că mulţi oameni vor fi mai aproape probabil de Dumnezeu, când vor vedea că teoriile morale ştiinţifice spun aproape acelaşi lucru pe care îl spune şi creştinismul…

            Aş dori să vorbesc puţin nu doar despre educaţia pe care un părinte o poate da copiilor săi, ci şi despre educaţia care trebuie promovată în şcoală. Căci şi aici acest principiu este valabil, adică dacă copiii vor fi educaţi corespunzător, vor avea roade bune pentru întreaga societate. Din nefericire, atât de proşti sunt profesorii cu educaţia lor cu tot, încât la nici macat nu se pomeneşte  deloc de dragoste, cinste, omenie, moralitate în întreaga programă şcolară. Adică se pricep doar să ofere copiilor principii reci, şi nu vorbesc deloc de dragoste şi virtute în general. De aceea mi se pare normal ca imoralitatea să invadeze societatea noastră, de aceia ţara e plina de corupţie şi hoţie, şi eu îmi doresc ca măcar viitoarea generaţie, să fie educată corespunzător, măcar viitorul să nu mai fie otrăvit de imoralitate, şi să putem spera că vor fi oameni deosebiţi care să ne conducă sau care să realizeze lucruri deosebite în viitor.

Voi continua să prezint o poezie al cărui sens, atunci când mi-a fost revelat, cred eu de Dumnezeu, mi-a schimbat dramatic viaţa, transformându-mă

dintr-un ateu convins într-un credincios dedicat
 

         Casa iubirii 

O poveste minunată, a  fost odată,

De milioane de ori, prea adevărată;

A existat un om, cu inima curată,

Şi a iubit prea mult, o tânără fată...

 

Şi tot ce-a putut, el a-nfăptuit,

Pentru cei pe care, mult i-a iubit.

Şi viaţa lor era; nespus de frumoasă,

Când din iubire, au clădit o casă...

 

Clădită din dragoste, nemăsurată,

Ea avea o temelie eternă, de piatră;

Şi cu a adevărului, ziduri de fier,

A se ridica, senină spre cer...

 

Şi din lacrima sa, pentru cel necăjit;

Din milă pentru cei, care-au suferit,

A plâns cu al înţelepciunii, dor infinit,

Şi ce nu se surpă, atunci a zidit.

 

Şi-o casă ca aia, ţi-o spun negreşit

Peste multe milenii, a dăinuit…

Mai mare era, decât ce-a fost clădit,

Şi stăpânea prin veacuri, spaţiul infinit.

 

Dar dacă cel ce iubeşte, azi a pierit;

Povestea iubirii, tot azi s-a sfârşit,

Şi-o casă ca aia, cu temelie de piatră,

Nu va mai fi, nicicând niciodată…

 

Şi câte iubiri cu-adevărat nevinovate,

N-au fost ucise de a lumii răutate?

Şi când cel care iubea, a fost zdrobit?

Oare câte milioane, cu el au pierit?

 

Şi eu am luptat viaţa toată,

Iubirea să fie deplin înţeleasă,

Căci fata aceea, nu e doar fată,

Şi casa aceea nu e doar casă…

       Sfârşitul poeziei 04

Legea nr.4 Efectul bunătăţii şi al răutăţii asupra faptelor pe care un individ le va face, si analiza consecinţelor acestor fapte.

Un om bun face statistic mai multe fapte bune decât un om rău si un om rău va face statistic mai multe fapte rele decât un om bun. Pentru a face fapte bune trebuie aşadar să fi bun şi pentru a face fapte rele trebuie sa fi rău.

Argumentare:

Pentru a dovedii această lege nu-mi rămâne decât să propun efectuarea unor statistici prin care oamenii consideraţi buni, să fie întrebaţi ce fapte bune fac şi ce fapte rele săvârşesc şi cei consideraţi răi să fie întrebaţi ce fapte rele săvârşesc şi ce fapte bune fac. Cu această ocazie se poate constata de ex. şi faptul că oamenii buni fac de “n” ori mai multe fapte bune decât cei răi… culmea e că dacă un om ce se crede rău va face fapte bune va fi considerat prin definiţie bun şi deci efectuarea acestor sondaje pare un pic absurdă. 

Consecinţe:

Deşi acest principiu pare foarte simplu şi este cunoscut din vremuri biblice, (“Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” Matei 7.17) importanţa pe care acesta o poate avea, mă determină să insist asupra lui. Şi anume se poate constata că mulţi oameni doresc să realizeze multe lucruri, dacă fiecare ar înţelege ca trebuie să realizeze lucruri bune pentru a fi apreciat de societate (cine te recompensează vreodată dacă faci lucruri rele?) şi dacă fiecare ar înţelege ca pentru a avea mai multe realizări bune, trebuie să ai un suflet bun este posibil ca aceştia să se schimbe. De exemplu; când am înţeles eu, că trebuie să fi bun pentru ca din adâncul sufletului tău, ca să faci mai multe fapte bune, brusc m-am schimbat şi am devenit credincios şi mai bun. Iar când am înţeles că dragostea respectiv bunătatea reprezintă temelia faptelor bune, am ars pur şi simplu toate scrierile literare sau filosofice pe care le-am avut, pentru că mi-am zis în sine. Ca să fac bine cu adevărat trebuie ca ceea ce scriu să scriu din dragoste. Şi am ars tot ce nu a avut la temelie de la început dragostea, şi am început mai apoi să creez din nou, având grijă să am mereu dragostea în suflet. Ce s-ar întâmpla oare, daca fiecare om ar înţelege că pentru a realiza ceva, e bine sa ai sentimente „bune” în suflet? Şi ce s-ar întâmpla daca fiecare s-ar schimba şi ar încerca să fie mai bun? Ştiu că pare o utopie, dar eu cred cu tărie ca acest principiu poate avea un efect benefic asupra societăţii...

Următoarea poezie, e de asemenea foarte importantă pentru mine, practic doar două poezii au fost revelate de o experienţă mistica deosebita, aceste poezii sunt,

Casa iubirii şi Geneza sufletului, şi apoi

totul s-a schimbat în mine

Geneza sufletului 

Sufletul e ca o cupă de vin,

În care poţi turna ce iubeşti pe deplin,

Poţi turna în el răutăţile toate,

Sau mii de virtuţi prea minunate...

 

Sufletul i-o floare cu petale senine,

Ce creşte în ploaia, idei divine,

Şi-această ploaie, pe noi ne pătrunde,

Urmându-ne-n viaţă, oricând şi oriunde...

 

Sufletul e ca un arc şi-o săgeată,

Ce pleacă acolo, unde a fost îndreptată,

Credinţa-ncordează arcul de vrea,

Şi viaţa e cea ce zboară din ea...

 

Sufletul e un cristal luminos,

E ca un soare, dar mult mai frumos,

Căci ceea ce-n suflet ai adunat,

Întru cele din tine s-a cristalizat...

            Sfârşitul poeziei 05

Legea nr.5 Sentimentele, gândurile şi acţiunile în general ale unui om, se pot cristaliza formând personalitatea acestuia.

Cu alte cuvinte trebuie de exemplu să simţi în suflet iubirea, pentru a deveni un om iubitor, trebuie ca în principiile tale dragostea să fie promovată pentru a deveni un om iubitor, trebuie să acţionezi şi să îţi doreşti să fi mai iubitor, pentru a deveni fireşte un om  iubitor. (În tinereţe când mi-am erarhizat principiile eu am considerat dragostea ca fiind lucrul cel mai important)  Un rol benefic îl are teoretic şi rugăciunea, dacă te rogi să devii mai iubitor, teoretic vei deveni astfel. Şi precum iubirea pot fi cristalizate de asemenea toate sentimentele, este important să ştim ce vom face, adică de exemplu ce sentimente şi ce principii vom avea, pentru a şti ce vom deveni. 

Argumentare:

Pilda alergătorului spre lumină

            Este cunoscut ca un alergător pentru a devenii mai performant trebuie sa se antreneze. Este de neconceput performanţa fără un antrenament asiduu. După ce am elaborat teoria cristalizării, am remarcat ca acest adevăr este relativ cunoscut, pentru ca un preot, la o liturghie, a ţinut o predica în care compara performanţele unui atlet cu performanţele unui bun creştin într-o manieră similară cu cea prezentată de mine… Teoria cristalizării este doar cu un pas mai completă decât aceste idei promovate de biserica. Adică eu spun că nu doar rugăciunea se cristalizează în personalitatea omului ci şi sentimentele, principiile, năzuinţele şi acţiunile in general, se cristalizează formând o personalitate umană. Şi în plus teoria mea nu este doar mai completa ci, cred eu, poate fi argumentată şi ştiinţific…

Argumentare ştiinţifică:

            Această teorie poate fi argumentată ştiinţific, de îndată ce oamenii vor dori acest lucru. Astfel pentru a demonstra:

- cristalizarea sentimentelor, de exemplu a iubirii, nu trebuie decât să se facă un experiment pe un grup de persoane, cărora să li se spună să iubească din toate puterile pentru o perioada de câteva luni. Astfel după ce vor exersa sentimentul iubirii, apoi se pot constata modificările pozitive ce vor apărea la personalităţile oamenilor testaţi.  Sentimentele pot fi şi stimulate în mai multe moduri ca de exemplu: literatura sentimentală, muzica sentimentală, rugăciunea ce promovează un anumit sentiment, şi exemplele ar putea continua cu multe sugestii incluzând monoideismul ce promovează un anumit sentiment (acesta constă în repetarea unor idei ca: “vreau să iubesc din toata inima”, “vreau sa simt dragostea adevărată în sufletul meu”, etc.), Aici intervine un paradox, oamenii trebuie ca înainte de acest experiment să creadă raţional că iubirea este un lucru bun. Căci dacă sunt obligaţi sa facă un lucru ce nu le face plăcere, s-ar putea ca de fapt repulsia faţă de un anumit sentiment, să fie exersată…

- cristalizarea ideilor, de exemplu a ideilor ce promovează dragostea. În acest caz li se propune unor subiecţi sa înveţe pe de rost şi să înţeleagă într-o anumită perioadă de timp principii ce promovează dragostea şi apoi se va urmării schimbările pe care le vor suferi personalitatea lor.

- cristalizarea acţiunilor de exemplu a acţiunilor caritabile. În acest caz, subiecţii care vor dori acest lucru, vor întreprinde acţiuni caritabile de exemplu şi se va remarca modificările pe care acest comportament le poate avea asupra personalităţii lor.

Consecinţe:

 Eu cred ca fiecare lucru pe care îl facem ne influenţează personalitatea… Ce s-ar întâmpla oare dacă oamenii ar înţelege teoria cristalizării? Eu personal de exemplu când am înţeles această teorie, am încercat din toate puterile mele să mă cristalizez într-o personalitate foarte bună şi capabilă. Practic îmi schimbam modul de a fi cu putere, încercând din toata inima ca dragostea sa fie la temelia tuturor faptelor mele… Teoretic aceste teorii ar putea ajuta milioane de oameni sa fie mai buni şi mai capabili. Totul e să dorească să se schimbe în bine mereu, cu ardoare, aşa cum am încercat şi eu…

Intenţionez să prezint o poezie care poate revoluţiona concepţiile morale clasice ale creştinismului, voi argumenta că pentru a fi moral nu este nevoie doar de dragoste ci si de inteligenŢĂ

   Casa raţiunii

Spune raţiune, spune raţiune; spune!

Cum se clădesc case, pe această lume?

Trăinicia căror ziduri, ar mai fi rezistat,

Dacă a lor rezistenţă, nu s-ar fi calculat?

 

Şi; atunci când un cutremur a venit,

Aş vrea să spun că nimeni n-a pierit;

Că zidurile lor, oricum ar fi bune,

Dar lucrul acesta, eu nu îl pot spune.

 

Şi-adesea vreau să cred, doar lucruri minunate,

Dar raţiunea rece; trăieşte întru toate,

Şi mii de adevăruri calculate,

Adesea schimbă-n bine, o realitate...

 

Şi-astfel adesea naşte viaţă, unde era doar moarte,

Şi naşte orizonturi şi speranţe, prin fericiri adevărate...

                                Sfârşitul poeziei 06

Legea nr. 6 Pentru a fi moral, omul are nevoie de inteligenţă…

Această teorie nu contrazice opinia creştină potrivit căreia cea mai mare poruncă este dragostea, ci spune că pentru a fi moral, omul trebuie si să iubească binele şi oamenii, dar şi să fie inteligent, pentru ca să înveţe şi să înţeleagă cum poate să facă bine pe lumea asta…

Argumentare:

Pilda construcţiilor morale

            Posibilităţile de a argumenta această teorie sunt nenumărate, dar mă voi opri puţin asupra exemplului dat în poezie, care precizează următorul adevăr: este de neconceput în ziua de azi, construcţia unui zgârie nori fără ca inginerul si arhitectul să nu calculeze şi evalueze parametrii ştiinţifici ai construcţiei. Se poate spune că s-a demonstrat, faptul că un zgârie nori poate rezista de exemplu la cutremure mari, dacă e proiectat de ingineri şi arhitecţi competenţi, şi o casă făcută de un om prost, să se dărâme la aceste cutremure – aşa cum de fapt s-a şi întâmplat, adică multe construcţii care nu au fost proiectate bine,   s-au prăbuşit în cazul unor cutremure. Se poate spune că au existat alături de aceste tragedii, şi tragedii morale, adică oameni răi s-au ridicat şi au făcut mult rău,  din pricina prostiei şi incompetenţei preoţilor care au existat în acele timpuri...

Metoda reducerii la absurd

            Ce s-ar întâmpla dacă un creştin ar fi atât de prost încât ar uita ce a auzit de la preoţi că este moral? Ce s-ar întâmpla dacă ar uita anumite porunci religioase şi ar face rele, de exemplu ar fura? Nu se întâmplă adesea ca oameni proşti, să audă zicala “bătaia e ruptă din rai”, şi să-şi bată copiii până îi nenorocesc?

Consecinţe:

Eu cred că oamenii inteligenţi vor şti să descopere şi să folosească lumina moralităţii, (aşa cum doar Thomas Edison a putut descoperi becul) şi cei proşti vor trăi în beznă...

Atât de importantă este după părerea mea raţiunea, încât eu am mai scris poezii despre acest subiect...

Prostia ucide   

Eu plâng printre clipe, plâng în neştire;
Şi mă topesc de dor de iubire,
E mult prea grea această viaţă,
Printre integrale reci, de ghiaţă. 

Dar ori de câte ori un om va zidi,

Şi când o casă, el va construi,

Dacă el bine nu va gândi;

Tot ce-a clădit, se va nărui...

 

Şi orice părinte, fără bunătate, 

Oricât de mult ar vrea, el nu poate;

La un copil să-i ducă o pâine...

Şi bine nu face, în ziua de mâine,

 

Şi câţi copii şi tineri, nu au suferit,

Când părinţii lor, nu au mai gândit,              

Şi câţi nefericiţi, în pământ n-au intrat;

Că nu s-a găsit, la vreo boală un leac...

                      

Sunt oameni habotnici, cu viaţă cuminte;

Ce lasă în urmă; păduri de morminte...

În suflete calde de iubire avide,

Prostia nu tace... ucide...

                      

Concluzie;

Raţiune-aduce peste tine

Tot ce poate fi mai bine,

Fiecare strop de fericire

Sau a bunătăţii strălucire...

             

Şi totuşi fără de iubire;

Tot ce trăim e doar amăgire;

Înţelepciunea cea adevărată,

Vine doar din simţire curată...

                                                                                      Sfârşitul poeziei 07

Această poezie a fost consecinţa faptului că am remarcat faptul că, mulţi prieteni ai mei, foloseau zicala – „omul care-i bun e prost” – şi aduceau si argumente în pricina acestei afirmaţii... Am înţeles atunci ca fără bunătate, lumea va fi invadată de rău, şi mai târziu am găsit o soluţie la această problemă, soluţie prezentată în următoarea poezie...

   Răsplata faptelor

Un om bun cândva, a existat

Şi mulţi sunt ca el, cu-adevărat,

Şi omul era, prea nefericit

Căci cei din jur, l-au chinuit...

Şi într-o zi, când s-a-nserat,

Omul nostru şi-a zis; prea întristat:

 

Ce sens mai are să ai bunătate,

Să fi răsplătit cu durere şi moarte?

Ce sens mai are, să fac vr-un bine,

Când cei din jur, îşi bat joc de mine?

Acum cred că binele, nu are rost,

Că omul care-i bun e prost...

 

Atunci p-un om el l-a lovit,

Şi omul pe el, l-a cotonogit,

Şi-atunci a remarcat uimit,

Cum că nici răul nu e răsplătit...

 

Şi-un preot prea bun, la el atunci vine,

Şi lui i-a zis: Ascultă de mine;

De vrei să-ţi fie, bine mâine,

Celui prea bun, dăruieşte-i o pâine...

 

Morala:

O şansă mai ai, când faci un bine,

Răsplata să vină, cândva către tine...

Dar dacă tu, doar rău vei face,

Rău vei primi, şi nu-ţi va place.

                                                                             Sfârşitul poeziei 08

Legea nr. 7 Legea acţiunii şi reacţiunii morale

O şansă mai ai, când faci un bine,/ Răsplata să vină, cândva către tine.../ Dar dacă tu, doar rău vei face,/ Rău vei primi, şi nu-ţi va place. Cu alte cuvinte dacă faci bine unui om bun, există probabilitatea să fi răsplătit de acesta si dacă dimpotrivă faci doar rău, există posibilitatea să fi pedepsit din această cauză...

Argumentare:

            Tot ce rămâne de făcut este să se realizeze statistici care să constate care este procentul în care o faptă bună făcută unui om bun, este răsplătită. Paradoxal dacă fapta bună nu este răsplătită de cel considerat bun se poate întâmpla ca omul cu pricina, să nu mai fie considerat bun. Deci legea este teoretic adevărată. Pot povesti din experienţa mea proprie, faptul că binele pe care l-am făcut a fost răsplătit deseori tot cu bine de cei din jurul meu... Şi aceasta probabil şi din pricină că am fost adesea alături de buni creştini, cu calităţi umane deosebite...

            În ceea ce priveşte pedepsirea răului, se pot efectua de asemenea statistici, care pot demonstra faptul că răul este uneori pedepsit de cei din jur... Se poate calcula de exemplu ce procent din crimele constatate de poliţie rămâne ne-pedepsit. În mod similar pot fi analizate furturile şi multe alte tipuri de răutăţi...

Consecinţe:

            Dacă oamenii vor înţelege această teorie şi o vor aplica, se poate întâmpla ca pur şi simplu numărul celor ce fac fapte bune să crească şi numărul celor ce fac fapte rele să scadă. Cu alte cuvinte lumea va fi mai bună...

Am scris această poezie pentru a aduce o nouă perspectivă concepţiilor creştine. Mulţi atei nu cred în existenţa raiului şi a iadului, dar este foarte important faptul că se poate dovedi că o fărâma de rai sau de infern, pot exista cu adevărat printre noi. Cu alte cuvinte vreau ca oamenii să reacţioneze la  constatarea existenţei raiului şi a iadului printre noi, şi să acţioneze în numele unui ideal: clădirea paradisului aici, pe pământ... 

    Realitatea vie 

Cel bun lasă-n urmă, un paradis,

Căci el chiar clădeşte, o lume de vis,

Cel rău va aduce, un infern prea cumplit,

Căci tot ce e bun, el a nenorocit...

 

Şi totuşi de nu lupţi, cu tot ce este rău,

Tolerezi un infern, ce se ridică din nou,

Ce distruge tot ce este, prea bun şi prea sfânt,

Aducând nenorocire, aici pe pământ;

 

De aceea să lupţi, cu răul pân’ la moarte,

Făr’ a zdrobi din suflet, tot ce e bunătate,

Şi pentru toţi veţi fi, ai binelui eroi,

Căci raiul şi iadul, pot fi printre noi...

             Sfârşitul poeziei 09

Legea nr. 8 Legea existenţei oamenilor într-un mediu ce poate fi considerat că există  între două extreme influenţabile, extrema paradisiacă şi cea infernală.

Cu alte cuvinte nu trăim in paradis şi nici în iad, ci undeva între aceste două extreme. Cu toate astea putem influenţa viaţa noastră sau a celor din jur, pentru a fi mai paradisiacă sau mai infernală.

Argumentare:

            Ce ştim noi despre paradis? Ştim că străbunii noştri spuneau că este un loc plin cu verdeaţa sau că de exemplu este un loc unde curge lapte şi miere. Oare chiar e imposibil să ne ducem într-un loc plin de verdeaţă şi să construim o fântână arteziană cu lapte şi miere? Fireşte voi fi acuzat că nu înţeleg că laptele şi mierea este o metaforă… dar nu este chiar aşa… se propune următorul sondaj se va întreba un om oarecare cum vede el paradisul sau infernul şi apoi se va constata logic că este posibil, dacă am dori din toată inima, să facem ca omul acela să trăiască în paradis sau în infern. Deci, oricum ne-am putea închipui că e paradisul sau infernul, putem înţelege că ne putem apropria de acel ideal al fiecăruia dintre noi şi putem înţelege că, cel puţin teoretic, putem face ca viaţa noastră să fie mai aproape de acel ideal.

            Mulţi îmi vor că bat câmpii, ideal ar fi pentru unii să trăiască într-o societate fără corupţie de exemplu… Şi-mi vor spune de exemplu că toţi politicienii sunt nişte hoţi şi nu avem nici o şansă să scăpăm de ei. Eu le voi răspunde ca alte naţiuni au reuşit să scape de exemplu de hoţie, de mafie, cum am scăpat şi noi de comunism, şi că tot aşa se poate scăpa teoretic şi de hoţii ăştia din parlament… problema nu e că nu se poate scăpa de hoţie, problema e că nimeni nu acţionează în acest sens… Cu foarte mici excepţii desigur… în schimb constat că mulţi acţionează pentru a fura şi a fi necinstiţi. Şi atunci cum să se schimbe lucrurile? În realitate e o luptă între cei ce fură şi cei ce doresc să nu se fure şi cel mai puternic câştigă… Şi eu m-aş simţi mult mai fericit dacă am trăi într-o ţară fără hoţie… Dar să fiu şi puţin optimist, s-a demonstrat că se poate scăpa de hoţi chiar şi aici în România… Am scăpat de exemplu de d-ul Traian Remeş după ce a luat mită cei 15.000 de euro si ploconul cu produse din carne şi ţuică…

Aşadar am putut scăpa de un hoţ şi chiar dacă nu a ajuns pe mâna justiţiei, s-a demonstrat că ceva se poate face pentru a scăpa de hoţie…

            Dar să revenim la teoria noastră, deci mediul în care existăm poate fi considerat că este undeva între paradis şi infern... şi putem acţiona pentru ca viaţa noastră să fie mai paradisiacă sau mai infernală…

Consecinţe:

Ce-a însemnat oare pentru creştinism docmele lor despre existenţa paradisului şi a infernului? A însemnat enorm, milioane de oameni s-au speriat de existenţa infernului şi şi-au dorit să ajungă în paradis acţionând în acest sens… ce se va întâmpla dacă vor înţelege că raiul şi iadul pot fi şi printre noi? Eu sper că vor acţiona pentru ca lumea asta să fie mai bună…

Voi continua cu o poezie care prezintă un principiu care poate teoretic salva atât un suflet, cât şi lumea întreagă pentru că susţine protejarea şi conservarea virtuţilor…

     Moartea virtuţilor

A existat un om prea bun,

Ce a păşit pe-al vieţii drum,

Şi-oricât de mult lui, i-a fost greu,

Să ştiţi că a iubit mereu,

 

Dar iată că într-un sfârşit,

Răul suprem l-a întâlnit,

Şi-n doar o clipă negreşit,

Pe omul nostru, l-a rănit;

 

Ca vrea să-l arunce-n infern,

Să-l chinuie c-un chin etern,

Pe omul bun, el l-a nenorocit,

Şi-apoi râzând, lui i-a vorbit:

 

Priveşte cum voi chinui,

Pe toţi pe care-i vei iubi,

Căci iată mă reped îndată,

Pentru-a distruge lumea toată...

 

Şi omul nostru a privit,

Întreg pământul, chinuit,

Şi a urât răul prea tare,

Chiar ca o fiară în turbare;

 

Şi-a devenit om ce urăşte,

Ce-n suflet răul îl primeşte,

Şi-oricât de mult lui i-ar fi greu,

Să ştiţi că a urât mereu...

 

Pe omul nostru l-am privit,

Şi pentru veacuri am grăit,

Pentru a spune c-a greşit,

Mereu cel ce n-a mai iubit.

 

Chiar de distrugi ce este rău,

Iubeşte cu adevărat mereu,

Căci dragostea o risipeşti,

Când rău-n suflet îl primeşti...

             Sfârşitul poeziei 10 

Legea nr. 9 Disiparea sau re-direcţionarea sentimentelor răutăţii poate asigura trăinicia unui caracter bun, pozitiv.

Cu alte cuvinte dacă un om întâlneşte o situaţie în care se confruntă cu răutatea umană simte nevoia de a pedepsi pe cel ce l-a rănit, dar el îşi poate pierde bunătatea din suflet dacă renunţă la sentimentele bune sau la principiile omeniei. Şi va deveni şi el rău ca cel care l-a rănit şi lumea se poate umple astfel de răutate. De aceea este bine să ierţi uneori.

Argumentare:

            Se poate studia comportamentul uman când se confruntă cu răutatea, fie că e vorba de situaţii conflictuale deosebite ca războiul, fie că este vorba de simple altercaţii obişnuite… Cred că se va constata în aceste situaţii o creştere a sentimentelor nocive cum ar fi ura, mânia sau dorinţa de a distruge sau a omorî şi cred că, de asemenea, se poate constata odată cu aceste sentimente personalitatea omului va fi afectată, el încetând a mai fi un om chiar atât de bun sau de deosebit.

            În concluzie se poate combate acest proces psihologic prin metoda creştină – disiparea sentimentelor nocive – prin rugăciune de exemplu, prin autocontrol, etc. Dar trebuie remarcată şi metoda psihologică – de re-direcţionare a răutăţii şi agresivităţii – dar cu această ocazie se poate remarca faptul că metoda este mai facilă dar nu are un efect atât de pozitiv asupra personalităţii umane, adică nu-l schimbă în sensul de a-l face mai bun.

Consecinţe:

Foarte multă răutate este generată în societate de aceste situaţii conflictuale. Dacă oamenii nu-şi vor mai schimba cu această ocazie personalitatea în rău, efectul acestei legi va fi pozitiv, cu alte cuvinte lumea va fi mai bună.

Următoarea poezie prezintă un principiu opus celui prezentat anterior. Problemele pe care le ridică aceste două poezii par complicate dar voi prezenta o posibilă cale

 de rezolvare a lor la Consecinţa celor două legi: 

  Victoria profitorului

A fost odată, un profitor,

Şi lui doar de fraieri, îi era dor,

Era foarte vesel, şi prea fericit,

Ştia că pe toţi, i-ar fi păcălit...

 

Şi într-o zi, târziu pe-nserat,

D-un bun creştin, a fost ajutat,

Dar sărmanul om bun, era înşelat,

C-ajută profitorul, întunecat.

 

Şi profitorul, pe creştin l-a bătut,

Şi l-a jefuit, de tot ce-a avut,

Şi-atât de tare, l-a chinuit,

Că omul nostru-a ajuns, un nenorocit...

 

Şi-aşa cum era, prea nefericit,

Pe profitor l-a iertat şi mult l-a iubit,

Dar iată că zorii, au răsărit,

Şi l-am întâlnit, şi lui i-am vorbit:

 

De ce l-ai iertat, şi-ai fost ”desăvârşit”?

De ce bunătatea, tu ţi-ai irosit?

Şi doar o-ntrebare, mai am ţie-aţi pune,

Dacă profitorul distruge, acum întreaga lume?

 

Dar el mi-a răspuns... cu umilinţă,

Eu nu renunţ, l-a mea credinţă,

Şi pleacă p-un drum ce părea infinit;

Lui Hitler să-i dea, un dar desăvârşit...

                      Sfârşitul poeziei 11

Legea nr. 10 Pedepsirea celor ce fac răutăţi are un efect benefic pentru societate.

Deci chiar dacă aplicarea acestei legi ar putea avea un efect negativ asupra personalităţii umane, aşa cum a fost prezentat în legea nr. 9, în acelaşi timp se poate remarca un efect pozitiv asupra întregii societăţi, prin eradicarea cauzelor răutăţilor sociale...

Argumentare:

            Nu ne rămâne decât să evaluăm statistic ce s-ar întâmpla de exemplu dacă toţi criminalii şi toţi hoţii ar fi eliberaţi din închisoare. Nu s-ar apuca din nou oare de crime şi hoţii? Deci pedepsirea celor răi poate avea un efect social pozitiv.

            Se poate pune problema dacă nu cumva acelaşi principiu nu este prezent deseori în biblie, ca de exemplu în:

            Sfânta Evanghelie după Matei 7

6. Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.

Consecinţe:

            Ce s-ar întâmpla dacă fiecare răutate ar fi pedepsită? Eu cred că societatea va fi mai bună, pentru că de exemplu mulţi infractori fac ilegalităţi în speranţa că nu vor fi prinşi şi deci fireşte dacă ar fi siguri că vor fi prinşi, cea mai mare parte dintre ei nu ar mai face nelegiuiri.

Pilda „fabricii de răutăţi”

Să presupunem că infracţionalitatea e ca o fabrică de răutăţi. Atunci ce este justiţia?

Este ceea ce împiedica fabrica să funcţioneze. Deci cu cât justiţia va fi mai puternică şi mai corectă cu atât răutăţile vor fi mai puţine.

Consecinţa celor două legi:

În cazul în care se confruntă cu răul, o persoana trebuie să încerce în plan psihologic să îşi conserve propria bunătate şi în plan social să facă dreptate, astfel încât cel rău să nu mai facă rău nimănui...

Această poezie prezintă un foarte important principiu, care dacă ar fi înţeles,

ar putea schimba foarte mult în bine, educaţia

     Nădejdea morală

Orice-nţelept poate-nţelege,

Că ceea ce seamănă, el va culege,

De-aceea făr’ de, moralitate,

De nenorociri, veţi avea parte...

               Sfârşitul poeziei 12 

Legea nr. 11 Moralitatea adevărată nu poate exista în absenţa educaţiei făcute în acest sens.

Cu alte cuvinte, nu ne putem aştepta ca din băncile şcolii să iasă oameni integrii moral atâta timp cât despre moralitate nu se discută deloc şi tinerii nu sunt îndrumaţi să înveţe şi să înţeleagă legile morale care guvernează societatea.

Argumentare:

            De ce oare li se spune copiilor să nu facă rău? Nu e clar că se presupune că educaţia o să aibă un efect pozitiv asupra copiilor? Aşa cum este de la sine înţeles că educaţia morală poate avea un efect pozitiv asupra copiilor, tot astfel se poate presupune că dacă educaţia va fi mai de calitate, efectul ei va fi mai pozitiv.

            Acuz pe această cale cei ce hotărăsc sau aplică procesul de educaţie în românia, că sunt incompetenţi. Nu fac aproape nimic pentru dezvoltarea morală a copilului şi atunci de ce să ne mirăm că ţara e invadată de corupţie şi hoţie. Deci vă consider vinovaţii morali pentru distrugerea numeroaselor generaţii de copii datorită incompetenţei voastre.

Chiar şi un ţăran poate pricepe ca dacă nu pune nimic în pământ, nu va avea nici o recoltă; voi care ţineţi frâiele educaţiei în mână, de ce sunteţi atât de incompetenţi şi nu vreţi să pricepeţi că dacă nu se face educaţie morală în şcoli, moralitatea societăţii va fi deplorabilă?      

Consecinţe:

            Eu personal cred că dacă se va face educaţie morală de calitate, societatea în care vor trăi copii noştri va fi mult mai deosebită. Cred cu tărie că dacă nu semeni nimic nu vei culege nimic….

CÂTEVA ADEVĂRURI MORALE

Capitolul 2

Încă de la 17 ani, am descoperit legile vieţii, legile care stăpânesc materia vie,

aceste legi sunt cele care guvernează întreaga viaţă,

explicând evoluţia tuturor fiinţelor

şi psihologia lor

  Legile vieţii 

Am să-ţi vorbesc de toate câte sunt,

De toate câte sunt, aici, pe-acest pământ,

De tot ce este viaţă, de tot ce e în tine,

Căci toate se îndreaptă, spre ceea ce e bine.

 

Şi am să-ţi povestesc, de nobila iubire,

De ce când o cunoşti, simţi numai fericire,

Căci crezi că este bine, alături să trăieşti,

Căci simţi doar armonie, când eşti iubit şi când iubeşti,

 

Şi am să-ţi spun că toate nu trăiesc, zadarnic, pentru-o toană,

Se-ndreaptă spre ce-i bun, adică apă, hrană,

Că-n legile firii se ştie că e bine,
Ca hrana s-o primeşti, în toate, şi în tine;

 

Şi am să-ţi spun că totuşi, şi cel ce s-a jertfit,

Tot binele din suflet, de fapt el a iubit;

Căci a crezut că-i bine, să fi sacrificat,

Şi a pierit ca să trăiască, un ideal mai minunat;

 

Şi-am să-ţi vorbesc din nou, de toate câte sunt,

De toate câte sunt, aici pe-acest pământ,

Căci viaţa nu trăieşte-n, al haosului hău,

Şi toate fug departe, de ceea ce e rău...

 

Şi am să-ţi spun că însăşi ura, ce-n suflet te atinge,

E dorul de a sfâşia, dorinţa de-a distruge,

Şi-oricât de mult eşti supărat, chiar dacă nu ai pace,

De obicei tu vei distruge, ce crezi că rău îţi face...

 

Şi mai departe te întreb, doar cu sinceritate,

De ce există frica, de ce s-au născut toate,

De ce dorinţa de-a fugi, în suflet ţi se naşte,

Căci vrei să fi departe, de răul ce te paşte...

 

Şi-am să te rog  în continuare, să cercetezi mai bine,

De ce trăiesc acestea toate, câte sunt întru tine,

Căci de ce îţi pare bine, tu vrei să fi aproape,

Şi de ce este rău, tu vrei să fi departe...

           Sfârşitul poeziei 13

Legile vieţii nr.12. Fiecare fiinţă este atrasă de ceea ce crede că este bine pentru ea şi simte repulsie fata de ceea ce crede ca este rău pentru ea.

Cu alte cuvinte fiecare fiinţă, chiar daca este unicelulară se simte atrasă de tot ceea ce i se pare ca ii face bine, adică apa, hrana, lumina si simte „repulsie” faţă de ceea ce i se pare că îi face rău, absenţa apei şi a hranei, pericolul, substanţele nocive, etc.

Argumentare:

            În argumentarea mea a acestor legi o sa fac apel la logica cititorului, la capacitatea lui de a analiza un subiect dat. Cu alte cuvinte mi-aş dori ca cititorul sa analizeze diferite sentimente şi să verifice dacă legile vieţii sunt adevărate, adică dacă un sentiment anume, oricare ar fi el, se caracterizează prin faptul că fiinţa ce simte un sentiment se simte atrasă de ceea ce crede că este bine şi simte repulsie faţă de ceea ce crede că este rău. Eu personal nu am remarcat excepţii de la această regulă, în afară de sentimentele sexuale, în care fiinţa se simte atrasă de ceea ce crede că ar face bine procreeri speciei.

Propunere pentru sănătatea psihologică a oamenilor:

            Eu mi-aş dori ca pe baza acestei legi specialiştii in psihologie şi psihiatrie să analizeze în scop terapeutic sau ştiinţific aceasta lege, adică sentimentele să nu fie analizate haotic, ci ţinându-se seama de analiza scopului şi de legile vieţi, a modului de acţiune şi a utilităţii unui sentiment. De exemplu, la analiza scopului se poate constata diferenţa dintre un om care la furie vrea să ucidă şi altul care vrea doar să urle; se poate constata ţinându-se cont de legile vieţii, că acţionează împotriva a ceea ce crede că îi face rău şi ar fi bine să fie stabilit care este acest lucru, etc. În altă ordine de idei, dacă o persoană este de exemplu paranoică, adică se teme că cineva i-ar face rău, se poate constata că există principii logice care combat această paranoia... Aceste principii trebuiesc stocate în baze de date, explicate în mod cât mai logic pentru a fi prezentate pacientului, catalogate după importanţă şi fireşte trebuiesc mai întâi descoperite – de psihologi – câteva exemple de principii utile în cazul pacientului paranoic sunt cele care promovează curajul şi lipsa de grijă. De asemenea, voi prezenta ulterior o altă metodă de echilibrare psihică şi anume literatura sau arta care promovează anumite sentimente. Când mă refer la artă poate fi muzică, pictură, literatură etc. care trebuie catalogată după efectul psihic pe care îl are...

De remarcat:

            În această poezie se poate distinge explicaţia particulară a genezei iubiri, necesităţii de hrană şi apă, a spiritului de jertfă, precum şi geneza urii şi a fricii... Într-un mod similar, fireşte, se pot explica şi cataloga aproape toate sentimentele materiei vi, aceasta putând avea o însemnătate deosebită in domeniul psihologiei.

    Ispita conceptuală 

A fost odată cu-adevărat,

Un om foarte bun şi prea minunat,

Ce a fost foarte greu încercat,

Şi iată vă spun, ce s-a-ntâmplat:

 

Căci pentru că prea multe, a realizat,

Şi-a zis: Pot să fiu, puţin îngâmfat!

Şi pentru că de sine, el era prea plin,

Pe ceilalţi i-a dispreţuit puţin...

 

Şi pentru-a-şi satisface, orice nebunie,

A vrut să iubească, tot ce e bogăţie,

Dar a câştigat, pentru-a se-mbuiba,

Şi sărmanilor ajutor nu le da...

 

Şi iată că, cel de alături, era mai fericit,

Şi invidia-i în suflet, încet s-a cuibărit,

Şi-n loc să se bucure, că celuilalt îi este bine,

În inim-a avut sentimente meschine...

 

Şi mai apoi, el a fost desfrânat,

Cu mii de patimi s-a-nconjurat,

În loc sa cunoască, ce e înfrânare,

Şi să preţuiască, iubirea cea mare...

 

Apoi foarte mult, s-a lăcomit,

Şi era mereu, prea nemulţumit,

Fără să cunoască, ce e cumpătare,

Şi să preţuiască, ceea ce are....

 

Şi foarte mult s-a mâniat,

Pe cel de-alături, l-ar fi sfâşiat,

Fără să ştie, că binele-a apus,

Atunci când omul, ceva a distrus...

 

În cele din urmă s-a lenevit,

Că ar fi vrut să stea, la nesfârşit,

Dar nu ştia, că de te opreşti,

Nimic bun în viaţă, nu mai clădeşti...

 

Apoi omul nostru, a-nceput a spune,

Cum c-ar avea, prea multă-nţelepciune,

Şi principii multe, ar fi grăit,

Pentru a spune, că nu a greşit...

 

Dar fără speranţă, credinţă şi iubire,

Tot ce-a clădit a fost amăgire,

Şi oamenii toţi, l-ar fi judecat,

Şi-ar fi zis cu tărie, că e un stricat...

 

Dar omul nostru nu s-a oprit,

Se lăuda că prea mult a gândit,

Şi chiar credea, că nicicând n-a greşit,

C-a avut argumente, pân' la sfârşit...

 

Şi inima-mi mâhnită, se întreabă de ce,

De ce cel smintit, poate crede orice?

Că ura şi egoismul, nu au hotar,

Când se află în omul fără de har...

             Sfârşitul poeziei 14 

Legea nr. 13 Sentimentele pe care le avem pot avea un efect nociv sau pozitiv asupra celor din jurul nostru.

Printr-o analiză temeinică şi raţionala se poate demonstra acest lucru. Şi este benefică pentru societate stimularea sentimentelor cu efect pozitiv şi înlăturarea pe cât posibil a sentimentelor cu efect negativ pentru cei din jur.

Argumentare:

Cred că orice om poate remarca faptul că răutatea are un efect negativ asupra celor din jur la fel cum bunătatea are un efect pozitiv... Bazându-ne pe această constatare evidentă este utilă după părerea mea analizarea tuturor sentimentelor şi stabilirea faptului că ele au un rol pozitiv sau negativ pe plan moral, adică fac bine sau rău celor din jur. In această poezie sunt prezentate sentimentele considerate de biserică păcate de căpetenie şi se argumentează firav faptul că adesea ele au un efect negativ pe plan moral.

Concluzie:

Această poezie vrea să evoce importanţa pe care o poate avea analiza sentimentelor în viaţa de zi de zi. Astfel aşa cum pentru un psiholog este, cred eu, indicată o analiză temeinică asupra efectelor psihologice, pozitive sau nocive, pe care un sentiment le poate avea asupra psihicului nostru; tot astfel consider că din punct de vedere moral este indicată de asemenea o analiza asupra efectelor sociale pe care un sentiment le poate avea... Reacţia firească pe care un individ o va avea într-o situaţie, trebuie să ţină seama şi de aspectele privitoare la sănătatea mintală a unui individ şi de consecinţele morale pe care acţiunile unui individ le poate avea... Remarc de asemenea efectul sentimentelor  într-o anumită situaţie dată. De exemplu mania îndreptată asupra unui criminal monstruos este adesea justificata, pe când cea împotriva unui copil inocent nu.

            Totodată această poezie evocă un principiu al cunoaşterii raţionale. Astfel, se poate demonstra ştiinţific, faptul că unele sentimente pot avea un efect nociv asupra societăţii. Nu trebuie să ascultăm orbeşte dogmele bisericeşti, când se poate demonstra ştiinţific, adesea, că acestea, cu adevărat au o valoare socială, adică ascultarea lor este în folosul societăţii...

Urmează o scurtă poezie care prezintă calea pe care un om poate paşii

pentru a ajunge un geniu

    Cetatea virtuţilor

În drum erau doar pietre-aruncate,

Mulţi proşti le-au pus, în grămezi adunate,

Doar cel înţelept, a mers mai departe,

Şi a zis: să zidim o cetate!

 

Şi o cetate chiar a clădit,

Căci singur cu capul, el a gândit,

Şi nu a pus pietrele, la întâmplare,

Ci le-a pus cu grijă, pe fiecare...

 

Doar cerul ştie desluşit,

Şi cât de repede-a clădit,

Şi ce mult timp, el a trudit,

Până când totul, s-a sfârşit...

 

Căci pentru că era prea ostenit,

Şi de multe ispite, era învăluit,

Şi înţeleptul nostru, atunci s-a oprit,

Şi chiar nimic, n-a mai clădit...

 

Şi-o-ntreagă lume a bocit,

Că n-aveau loc de locuit,

Şi mult prea mult au suferit,

Prin veacuri fără de sfârşit...

 

Şi singur plâng, trist şi zdrobit,

Că înţeleg, prea desluşit,

De ce durerea a trăit:

Că înţeleptul s-a oprit...

     Sfârşitul poeziei 15

Legea nr. 14 Legea inteligenţei geniale

Adevărata valoare intelectuală a unui om se constată când cineva poate gândi cu propriul său cap si nu doar preia ideile altora...

Argumentare:

Ce s-ar fi întâmplat dacă nimic nou nu s-ar fi inventat, ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi inventat roata, focul, becul, automobilul, racheta? Cu siguranţă viaţa noastră ar fi fost mult mai groaznică… Se constată ştiinţific ca toţi inventatorii au venit cu ceva nou, cu o idee  la care nimeni nu se gândise mai înainte. Ce s-ar fi întâmplat dacă nici o teorie ştiinţifica nu s-ar fi elaborat, ce s-ar fi întâmplat dacă nici un geniu nu ar fi existat? Cu siguranţă am fi trăi cu toţii în întuneric. Se constată din nou că aceste idei noi de valoare sunt ceva nou, rezultatul unei idei la care nimeni nu se gândise mai înainte. Se remarcă faptul că fără aceste idei. viaţa noastră ar fi mai primitivă decât a sălbatecilor din junglă, căci pană şi arcul, şi suliţa şi focul, au fost inventate de oameni…

Consecinţe:

            Mă întreb acum de ce dacă se constată că aceste idei noi, atât de importante pentru binele întregii umanităţi, nu sunt promovate şi apreciate? De ce la şcoală în loc să fim învăţaţi să gândim cu propriul nostru cap, suntem obligaţi să învăţăm papagaliceşte ideile altora? Viaţa noastră este influenţată foarte negativ din pricina acestei atitudini… După părerea mea suntem învăţaţi sa fim idioţi şi aceasta din cauză că profesorii noştrii dau dovadă de multă prostie când acţionează astfel. Ştiu că pare şocant dar afirm cu tărie că mult prea mulţi dintre profesorii noştri, sunt foarte proşti iar comportamentul lor are un efect foarte nociv asupra personalităţii noastre.

Urmează o poezie care a schimbat radical modul meu de a gândi.

 Multă vreme au am crezut că nu faci nici un rău daca te distrezi.

Apoi am înţeles supremaţia morala a virtuţilor sufleteşti,

cu alte cuvinte a dragostei adevărate şi a sfinţeniei. 

Beţivul

(Pilda sfinţeniei)

Pe sărman îl aşteaptă, un prea groaznic chin,

Dar beţivul vrea doar, o sticlă de vin,

Pe sărman îl pândeşte, o prea crudă moarte,

Dar beţivul vrea doar, să bea mai departe,

Sărmanul nu are, pe masă o pâine,

Dar beţivul vrea, să petreacă şi mâine,

Şi oricât de mult rău, s-ar întâmpla,

Beţivul vrea să bea, şi se va distra…

Şi totuşi el va bea, cu egoism, necontenit, 

Devenind astfel un monstru, desăvârşit…

 

                       *

 

Şi singur plâng, printre netoţi,

Că ştiu că beţivi sunteţi toţi,

Şi ştiu că va veni un an,

În care şi tu, vei ajunge sărman…

 

                       *

 

Şi câţi martiri, nu s-au jertfit,

Ca glasul iubirii, să nu aibă sfârşit,

Beţivul nu-i aude, căci e împietrit,

Distrugând cu-a lui beţie, tot sângele jertfit…

         Sfârşitul poeziei 16

Legea nr. 14 Legea adevărurilor morale care afirma că plăcerile trupeşti alterează sau distrug virtuţile sufleteşti…

Adevărata valoare morală a unui individ constă în capacitatea acestuia de a se gândi şi a acţiona spre binele semenului său şi nu în capacitatea de a acţiona doar pentru folosul său. Cu alte cuvinte se remarcă faptul că atunci când cauţi doar folosul tău adesea (nu totdeauna) omul e egoist şi poate cădea în capcana nevoilor trupeşti şi când omul se gândeşte la binele semenului sau are în suflet adesea, adevăratele virtuţi ale omului.

Cu cât omul se gândeşte mai mult la sine poate deveni robul plăcerilor trupeşti şi cu cât se gândeşte mai mult la semenul sau, cu atât va păşi  pe căile înălţătoare ale virtuţilor sufleteşti. Există adesea o incompatibilitate, adică ori te gândeşti doar la tine şi la plăcerile tale, ori te gândeşti la semenul tău şi ai in inimă minunatele virtuţi ale sufletului.

Argumentare:

Pilda părintelui denaturat:

            A existat odată un om. El era căsătorit şi avea trei copii... Într-o zi a primit banii de salariu şi, aşa cum obişnuiesc mulţi oameni denaturaţi, a plecat la cârciumă să-i bea...

Ar fi putut să-i cheltuiască altfel, ar fi putut să-i aducă soţiei nişte flori, ar fi putut să ia „pâine” pentru hrana trupului sau „pâine” pentru hrana sufletului (ca de exemplu cărţi cu caracter moral sau religios pentru copiii lui.) Dar nu a făcut toate acestea, el s-a gândit doar la sine, la plăcerile lui personale, nu s-a gândit de loc la familia lui. Ce puteţi înţelege din toate acestea? Milioane de oameni văd că asemenea lucruri se petrec, dar aproape nimeni nu le condamnă temeinic, şi nimeni nu înţelege cu adevărat ce se petrece.

Fiecare bănuţ pe care cineva îl are poate fi folosit pentru a face fapte bune şi a spori virtuţile sufleteşti, sau doar pentru plăcerile personale... Fiecare clipă pe care un om o trăieşte poate fi folosită pentru a spori virtuţile sufleteşti sau doar pentru a-şi satisface propriile plăceri. Acestea sunt adevăruri ştiinţifice nu doar teologice, poţi fie să sporeşti virtuţile sufleteşti, fie să sporeşti virtuţile sufleteşti... Fiecare destin al omului e asemeni unei pajişti cu nenumărate drumuri. Poţi fie să păşeşti pe drumurile ce sunt de folos sufletului tău şi faci bine, fie să păşeşti pe căile ce sunt de folos trupului tău şi să faci rău datorită faptului că eşti egoist şi te gândeşti doar la tine…

Consecinţe:

            Ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare l-ar vedea pe Dumnezeu? Mulţi ar crede că lucrul acesta ar fi un lucru extraordinar… Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit un lucru mai minunat, am putut demonstra cu argumente raţionale, logice şi ştiinţifice într-un mod foarte clar că este bine să asculţi de legea lui Dumnezeu, că este minunată, bună şi dreaptă. În cazul de faţă de exemplu, am putut demonstra în faţa tuturor că este bine să preţuieşti virtuţile sufleteşti, adică să te gândeşti la celălalt şi este nociv pentru întreaga umanitate preţuirea doar a plăcerilor personale… Tot pământul, tot cerul şi chiar şi infernul, poate înţelege că un om care preţuieşte doar plăcerile personale este un egoist, un om denaturat, un om care nu ar ajuta pe nimeni la nevoie şi dacă printr-o minune un păcătos ar face fapte bune, nu este prea deosebit, el dă celuilalt prea puţin pentru că are prea mult, nu se poate compara niciodată cu un om care se jertfeşte pe sine pentru a face bine, cu atât mai puţin nu se compară cu un om care face sacrificiul total, care îşi dă toată averea sa săracilor şi care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu şi iubirii de oameni.

Această poezie este o pledoarie pentru principiul educaţiei morale infinite, cu alte cuvinte orice om, dacă educaţia morală pe care o primeşte este desăvârşită, poate deveni bun.

Altfel spus chiar şi Hitler, chiar şi Stalin nu ar mai fi fost atât de răi,

Dacă ar fi fost educaţi corespunzător.

Puterea cuvântului

şi despre cum s-au născut Hitler şi Stalin,

despre răutate în general...

Unde lumina bate rar,

Şi unde parcă totul trece;

Şi vezi mereu că tot apar,

Oameni cu suflet rece;

 

Acolo şi el s-a născut

Unde sunt oamenii haini;

Un  foarte mic crâmpei de lut,

Printre mii de mărăcini...

 

Şi-un pui de om, ei au crescut,

Şi oameni ca el, aţi cunoscut;

Că se gândea mereu la sine,

Şi nu-i păsa deloc de tine....

 

Şi poate nu-ţi pasă, de-această cugetare...

Poate vrei să trăieşti, mereu în nepăsare,

Doar atunci vei simţii, şi tu că te doare,

Când vei fi de el, călcat în picioare...

 

Şi va distruge viaţa, multor milioane,

Doar pentru-aş satisface nişte toane;

Că bogăţia celui, prea rău şi ipocrit,

Se clădeşte-adesea, pe cei ce-au suferit...

 

Şi ce-a fost bun în noi, de rău a fost furat,

Şi visele ce s-au clădit, tot el le-a dărâmat;

Pe mii de sărmani, ipocrizia i-a nenorocit,

Când o minte prea haină, aşa a gândit:

 

Sacrificaţi-vă ca proştii pentru mine,

Că mie vreau să-mi meargă bine!

Muriţi în al, smintelilor război;

Ca noi să vă numim apoi eroi...

 

Şi nu exagerez, şi nu sunt smintit;

Mulţi ticăloşi, chiar aşa au gândit...

Priveşte adevărul, să nu fi amăgit,

Află cine a murit şi cine; s-a îmbogăţit...

 

Şi răul ne răneşte şi azi fără rost,

Şi câte războaie nu sunt şi n-au fost,

Şi când vrei şi tu să faci, vreodată un bine,

Afli că de fapt, ei s-au folosit de tine...

 

Şi în al vieţii dans ipocrit,

Te rog să-mi spui, câţi au pierit;

Şi pentru escrocii, ce vor mai fi,

Mâine câţi vor mai pieri?

 

Şi dacă monstrul ar fi-ntâlnit,

Pe când era, doar un copil fericit,

Un om bun şi care, l-ar fi iubit,

Probabil el rău, n-ar mai fi devenit.

 

Şi toate tragediile din lume,

Poate niciodată, n-ar mai fi venit,

Dacă un părinte, cu înţelepciune,

Şi cu dragoste, i-ar fi grăit:

 

Omule taci, nu fi fiară!

Fă ca durerea să piară!

Necazurile tale toate,

Pe veci să fie uitate...

 

Şi inima mi se topeşte, ca o lumânare,

Aş face orice, să-ţi fiu alinare,

Din suflet te implor, nu mai suferi,

Că de pot fericirea, ţi-o voi oferi.

 

Clădeşte cu noi, o lume de vis,

Căci căile iubirii, sunt un paradis...

Şi doar printre cei, ce te-au iubit,

Vei fi-ntr-o dulce zi, şi tu fericit...

 

Că nici un lucru bun, nu s-ar fi-nfăptuit,

Dacă n-ar fi fost de nimeni, niciodată clădit.

Şi doar prin truda  celor, care ieri au existat,

S-a înfăptuit în lume, tot ce-i bun cu-adevărat.

 

Şi ştiu că numai dacă tu, cândva ceva ai dăruit,

Vei putea fi într-o zi; de cei dragi, prea răsplătit

Şi mulţumit voi fi, când tu-mi vei zâmbi,

Că foarte fericit vei fi; când ei te vor iubi...

    Că toate glasurile firi,

    Ar striga, în infinit:

    Puterea iubirii,

    E fără sfârşit!

Şi doar de câteva cuvinte,

Dacă atunci, s-ar fi grăit;

Răutăţi prea mari, şi multe,

Sigur ieri n-ar venit...

 

Căci nu sa-întâmplat niciodată,

Lumina s-aducă-ntuneric,

Şi dragostea-n suflet săpată,

Trăieşte eternic...

 

Şi-astfel din iubire, omul bun va spune,

Multe adevăruri, şi înţelepciune,

Şi schimbă istoria, doar prin cuvinte,

Şi astfel mii de oameni, nu vor mai fi morminte.

 

Că tragedii îngrozitoare, se întâmplă deseori,

Şi de citeşti versul acesta, de-o mie de ori;

Tot n-o să înţelegi vreodată, ce ei au trăit,

Că mult prea multe milioane, ieri au suferit.

 

De-aceia te implor, nu fi ipocrit,

În numele celor, care-au pierit.

Păşeşte pe-al iubirii destin infinit,

Învaţă să fi, mereu desăvârşit.

 

Şi pe al vieţii aspru drum,

Să-l preţuieşti pe cel ce-i bun,

Şi de-ţi va fi vreodată greu,

Tu să asculţi de el mereu.

 

Căci cel bun nu se foloseşte de tine;

Nu te distruge, să-i fie lui bine;

Inima lui, mereu e curată,

Nu te lasă la greu niciodată...

 

Dar văd că prostia celor prea buni,

Distrug adevărul, pe care-l aduni;

Şi clădesc mii de ziduri, fără de rost,

Cu pietre pe care, nu le cunosc...
 

Şi la copii adesea, prin teroare împarte,

Lucruri prea bune, şi prea minunate.

Că te blesteamă, te-njură, şi din prostie,

Pretind că au înţelepciune, în scăfârlie.

 

Dacă nu îl duce mintea, am să-i spun domniei sale,

Să privească şi să-nveţe, de la sălbaticele animale:

 

Cum înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide,

Şi nici după moarte; nu-şi găseşte odihnă niciunde...

Cum peşti multicolori; se scaldă-n ape cristaline;

Dar când nu se aşteaptă; pericolul şi moartea vine...

 

Cum şi trântorii în viaţă, au un sfârşitul dureros,

Că au avut un rost odată; şi nu mai au nici un folos.

Cum fluturii dansează; în jocul lor mult prea frumos;

Copii-l prind îi vor ucide; zâmbind apoi prietenos...

Cum un virus mult prea mic, când el s-a înmulţit;

Să distrugă milioane, singur el a reuşit.

Cum şi şerpi şi şopârle, şi-orice alte târâtoare,

Cu toate se-ndreaptă, ca să stea mereu la soare.

 

Cum şi câinii sunt adesea, cu copiii mai blajini,

Mult mai omenoşi decât; unii isterici creştini...

Cum hiene imbecile, sigur vor râde oricum,

Şi de cel ce-i mai puternic, şi de cel ce e mai bun...

 

Că şi melcii din mocirlă, parcă au ceva în spate

Dar golanii şi tâmpiţi, au doar gânduri  idioate...

Şi bureţi au înţeles, că pot clădi ceva, uniţi împreună

Dar oamenii nu pot pricepe; trăim într-o lume nebună;

 

Şi orice floare va renaşte; frumoasă şi strălucitoare,

Şi după ce-ai crezut că moare; călcată-n picioare,

Şi stejari pe care-n lume, nu-i clinteşte vreo fiinţă,

A trăi făr’ a lor seve, nicicând nu le-a fost cu putinţă...

 

Şi pe când pietre se topesc, în ape reci şi-nvolburate

Nepăsarea voastră tace; distruge vieţi nevinovate...

Şi pe întreg pământul ăsta, vântul pătrunde oriunde,

Doar mintea lumii încuiată; parcă nu merge niciunde...

 

Până şi valurile mării, sunt adesea mai drepte ca voi,

Respectă totdeauna ţărmul, şi se-ntorc mereu înapoi...

Şi a munţilor splendoare, peste veacuri dăinuieşte;

Totuşi dacă nu-i cunoşti, moartea tainic te loveşte...

 

Şi câte nu mor azi, în lume; nemilos sfâşiate de fiare...

Şi nu vă spun deloc poveşti, ci numai adevăruri clare.

Că doar focul astăzi este; ca cel ce-i rău acum;

Arde tot ce-atinge, şi lasă-n urmă scrum...

 

Dar înţelepte păsări călătoare, nu s-au rătăcit,

Şi îşi regăsesc iar cuibul; în care-odată au iubit;

Şi zborul lor imaculat; nu va cunoaşte moarte,

Doar dacă baţi mereu din aripi, o să ajungi departe.

 

Gândeşte-te şi tu te rog; puţin, cu tine pentru tine,

Ca să-nţelegi cu-adevărat, ce este rău sau bine...

Că dac-asculţi de imbecili, nu o să ai scăpare,

Ca-ntr-o pânză de păianjen; te vei zbate-n disperare

 

                         *

 

Şi orice minte înţeleaptă, oricând poate cuprinde,

Opusul multor adevăruri, ca-n mii de oglinde.

Şi-n faţetele luminii, ei vor fi găsit,

Multe vorbe înţelepte, fără de sfârşit...

 

Că oricât de tare, stele strălucesc,

Sub al înţelepciunii soare, ele se topesc;

Şi prin iubire, bunătatea adună,

Prin râvnă fierbinte, a minţii lumină.

 

Dar orbirea blestemată, prin viaţă împarte,

Pretutindeni din prostie, doar lacrimi şi moarte.

De-acea eu, nesocotiţilor netrebnici; astăzi le voi spune:

Inconştienţa voastră face-n lume, mult prea multe crime...

                                Sfârşitul poeziei 17 

Legea nr. 15 Legea educaţiei morale impecabile:

Educaţia de calitate poate transforma oamenii răi in oameni buni şi există şi ipoteza ştiinţifică, care afirmă că orice om poate fi transformat daca este educat impecabil, încă din copilărie.

            Ştim cu toţii că educaţia poate avea un rol pozitiv, dar starea jalnică în care ea se face mă obliga să precizez din nou importanţa covârşitoare pe care aceasta o poate avea, aşa cum un singur om rău poate fi transformat într-un om bun, tot astfel şi milioane de oameni amăgiţi de imoralitate, pot fi transformaţi de puterea adevărului, de principiile adevărate ale moralei ştiinţifice...

            Aşa cum toţi copiii pot învăţa şi înţelege matematica, tot astfel toţi pot învăţa, înţelege şi accepta adevărurile morale care îi pot face mai buni, aşa cum un om poate învăţa să facă nenumărate acţiuni, (să facă sport, să muncească) tot astfel poate învăţa şi acţiunile morale, aşa cum o poză sexi poate trezi în firea omului instinctele sexuale, tot astfel si ideile şi arta moralizatoare poate trezi în sufletul omului sentimentele bunătăţii, ale iubirii şi virtuţilor sufleteşti...

            Acuz astăzi milioane de profesori de imoralitate şi incompetenţă. Aşa cum profesorii lui Hitler, pot fi acuzaţi de complicitate la genocid tot astfel toţi profesorii lumii, pot fi acuzaţi de complicitate la toate răutăţile pământului. Pentru că sunt imorali şi sunt incapabili să educe. Ştiu ce vor spune mulţi profesori, că unii oameni nu pot fi educaţi, dar eu tot cred că ei sunt de vină, datorită infinitei prosti şi răutăţi de care dau dovadă.

Precizare:

Teoriile moralei ştiinţifice sunt nenumărate - infinite

            În această poezie am încercat să afirm nu doar că puterea moralizatoare a unei educaţii impecabile poate fi infinită, ci şi că principiile morale şi ideile ce promovează virtuţile sunt infinite... În sprijinul acestei afirmaţii m-am decis  să comentez doar două versuri pentru a demonstra cât de mare poate fi puterea moralizatoare pe care o pot trezi în sufletul omului doar câteva cuvinte umile. O să fac un apel la domniile voastre şi să vă rog să analizaţi sau chiar să comentaţi şi alte versuri pentru a descoperi noi adevăruri de folos. Unul din idealurile acestei cărţi, este ca cei mai înţelepţi dintre voi, să ducă mai departe lucrarea mea, şi astfel moralitatea ştiinţifică poate devenii în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu doar o simplă ştiinţă utilă, ci o ştiinţă infinită cu o utilitate infinită.

Scurt comentariu la versurile:

Cum înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide,

Şi nici după moarte; nu-şi găseşte odihnă niciunde...

Eu le-am scris pentru a descrie perpetuarea răutăţilor de la părinţi la fi... Că răutatea pleacă în noapte,/ Din tată în fiu mai departe.../ În burta unor specii de rechini sunt doi pui, cel mai puternic îl va ucide şi se va hrăni cu cel mai slab... De aceea am spus deci:  înainte de viaţă; în pântec rechinul ucide, Mai apoi, oamenii de ştiinţă, au scos creierul unui rechin şi acesta continua să avanseze prin apă chiar şi după ce a fost ucis ... e ca o metaforă... nu-şi găseşte odihna nici mort... Dar această metaforă are mult mai multe înţelesuri, un alt înţeles se referă la zbuciumul omului rău, care are un comportament care indică faptul că după moartea sufletului, acesta nu-şi găseşte odihna, nici în viaţa aceasta, nici într-un infern considerat de unii ca fiind doar ipotetic.        Considerând rechinul ca o metaforă pentru cel rău, se poate ajunge la o altă teorie morală de o importanţă extremă:

Teoria nr.1 Teoria propagării infinite a răului în spaţiu şi timp

Fiecare răutate a unui om se poate propaga infinit în spaţiu şi timp.

Argumentare:

Se ştie că răutatea poate naşte adesea răutate, (şi psihologii şi teologii mărturisesc adesea acest lucru). Iată vă dau un exemplu, un om a făcut răutăţi împotriva unui părinte, acesta înrăindu-se din pricina răului făcut, a făcut rău copilului său, copilul lui s-a înrăit şa rândul său şi a scris o carte, cartea a înrăit la rândul său mulţi oameni dintre care unul a distrus milioane de oameni... Credeţi că lucrul acesta e imposibil? Gândiţi-vă vă rog la câte răutăţi a făcut Hitler şi cum acesta a fost înrăit de absenţa educaţiei părinţilor, (”copilăria viitorului dictator nu a fost deloc uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său„) de societatea care l-a determinat să se înroleze la un război absurd, de cărţile care propovăduiau supremaţia celui mai puternic, de scriitorii smintiţi care propăvăduiau dragostea omului doar faţă de o naţiune şi nu pentru întreaga lume. Observaţi vă rog că eu consider şi naţionalismul o crimă morală; şi cum răutatea se poate propaga de la părinte la fiu prin moştenirea genetică, de la părinţi şi educatori la copii, printr-o educaţie morală defectuoasă; de la un societate la individ şi invers prin propagarea socială a răului. Se constată în acest caz că nu numai Hitler a fost vinovat pentru răul făcut, ci şi societatea care l-a promovat şi urmat în ideile lui nebuneşti. Se mai constată că dacă societatea ar fi fost educată moral, ar fi putut înţelege cât rău poate face acest geniu malefic şi, probabil Hitler nu ar mai fi fost ales democratic, probabil nu ar fi fost atât de iubit de populaţie... Şi astfel am descoperit o nouă lege morală.

Legea nr. 16 Legea răutăţii universale a imoralităţii

Imoralitatea este principala cauză a nenorocirilor care se abat asupra întregii umanităţi

Argumentare:

            Pentru a demonstra această lege voi da un exemplu controversat... apariţia comunismului. Vreau să se constate că una din cauze este situaţia dramatică a economiei Rusei, care a fost generată de incapacitatea conducătorilor ruşi. Aceştia erau în general incapabili şi egoişti, pentru că nu le păsa de sărăcia cruntă în care se zbătea majoritatea populaţiei. Pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei, propagarea ideilor comuniste a găsit teren propice. Dar lucrurile nu se opresc aici, se poate constata că Lenin de exemplu, nu era o persoană stăpânită de dorinţa de a fi bun, ci dimpotrivă, limbajul virulent al materialelor scrise de el, demonstrează că era stăpânit de ură împotriva adversarilor politici. Se constată mai apoi cum liderii comunişti erau indiferenţi faţă de voinţa poporului, erau dictatoriali... deci erau stăpâniţi de destulă răutate...

            O să am o rugăminte la cititorii mei, am să-i rog să constate cum răutatea şi prostia a generat nenumărate tragedii în istorie, crime, războaie, foamete,corupţie, sărăcie şi alte nenorociri. Dorinţa mea este ca astfel să ajungeţi şi dumneavoastă la concluzia că: imoralitatea este principala cauză a nenorocirilor care se abat asupra întregii umanităţi

Precizare:

Tot ce am scris eu în poezia anterioară, mi-am dorit să fie ca un buchet de metafore, care dezvăluie infinitatea principiilor morale. Se constată de exemplu că în cazul acestei poezii puteam comenta mult mai mult, mult mai multe versuri. Ideal ar fi ca fiecare principiu filozofic moral să fie catalogat, clasificat, şi reformulat şi dezvoltat într-o formă mai poetică şi mai explicită.  Ideal ar fi să păşim cu toţii pe calea desăvârşirii.

Se vorbeşte destul de des despre protejarea valorilor, dar parcă nimeni nu înţelege,

cât de importantă este această atitudine pentru binele întregii societăţi.

De aceea eu am scris următoarea poezie cu valenţe morale.

      Judecata veacurilor

Pe drumurile vieţii,

Sub umbra libertăţii,

Un om sădeşte grâne

Pentru a face pâine.

 

Şi cât a trăit neîncetat

Hrană la oameni a dat;

Şi au trăit în fericire,

Că-n suflet au avut iubire.

 

Vecinii toţi l-au preţuit,

Şi-n bună pace, au trăit;

Până când, cel nechibzuit

În suflet ură a primit...

 

Şi-atunci plin de lăcomie

A grăit cu-a lui prostie;

- Haide să îl prădăm

Averea să i-o luăm...

 

Mulţi atunci s-au amăgit,

Şi pentr-un dor nesăbuit,

Pe cel bun l-au ocărât;

Şi apoi l-au omorât...

 

Şi-atunci clipa-n loc a stat

Şi soarta i-a blestemat;

C-au distrus ce e lumină

Şi-au lăsat răul să vină...

 

Loviţi de nenorocire

C-au căzut în amăgire,

În zadar s-au mai jelit

Şi degeab-au mai grăit;

 

- Vai unde e brutarul,

Că nu mai avem pâine,

Şi nu mai suportăm calvarul,

Din ce vom trăi mâine?

 

Dar cerul a încremenit,

Şi roi de fulgere-au pornit,

Lumina celor ce-au pierit

Cu glas de tunet a vorbit;

 

- Ce dacă ne-aţi ucis pe noi,

Căci prin a veacurilor judecată,

Când binele piere din voi,

Veţi suferi cu toţi îndată.

 

Pe cel care aduce pâine

Cu sânge rece l-aţi distrus,

De-aceea-n veacul care vine

Norocul vostru a apus...

 

        *

  *          *

 

Şi veac peste veac, din nou va răzbate...

A istoriei crudă, realitate...

 

         *

   *          *

 

Şi sute de veacuri peste ei a trecut,

Lumina din nou printre ei s-a născut,

Părea că timpul, în loc a stat,

Şi a renăscut ce-a fost altădat ...

 

Că pentru cei răi clipa a stat…           

Dar bunătatea a triumfat,

Când adevărul ei au iubit;

Şi ce este rău au nimicit...

 

Atunci când cei buni, s-au adunat,

Şi binele lor, l-au apărat,

Şi au putut în suflet s-adune,

Iubire, artă şi-nţelepciune.

 

Atunci minunea s-a săvârşit

Şi toate cele bune peste ei au venit.

Doar câteva cuvinte spun tot ce sa-ntâmplat,

Chiar tot ce poate fi mai minunat...

 

Şi viaţă prin viaţă va fi clădit,

Al vieţii imperiu fără sfârşit...

Eu de-aceea cred, c-aşa o să fie

Că veacul aşteaptă şi-o veşnicie...

 

 *

                   *         *

 

Şi poate mii de lumi vor fi distruse

Până când zorile vor fi aprinse...

         Sfârşitul poeziei 18 

Legea nr. 17 Preţuirea binelui şi a înţelepciunii este temelia progresului întregii umanităţi. Ar fi ideal ca fiecare om să fie apreciat după binele pe care acesta îl poate face societăţii.

Argumentare:

            Se ştie de exemplu că în ţara noastră, România, numeroşi medici pleacă din ţară din pricina salarizării necorespunzătoare. Nimeni nu se întreabă din nefericire, câţi oameni pot muri din pricina unor cadre medicale slab pregătite... Nimănui se pare că nu-i pasă de aceste nenumărate victime ale prostiei generalizate a societăţii noastre, concretizată prin lipsa de preţuire a valorilor. Un alt argument ar fi următorul: credeţi că ar mai exista medici dacă aceştia nu ar fi plătiţi chiar deloc? Pare de aceia logic să presupunem următorul concept: cu cât preţuim mai mult medicii capabili cu atât grija lor pentru sănătatea noastră va fi mai mare. Recunosc totuşi că există pentru medici şi un alt fel de recompensă, de natură spirituală, pentru că un om bun se simte fericit adesea, dacă reuşeşte să facă fapte bune.

            Un alt argument în acest sens este curentele sociale care sprijină moral bunătatea şi inteligenţa (două din aceste curente sunt creştinismul care sprijină bunătatea şi sistemul educaţional care sprijină în mod primitiv inteligenţa) Fără aceste curente sociale, mi se pare firească presupunerea că societatea umană ar fi fost mult mai primitivă. Se constată adesea cum de exemplu idealurile unor oameni de ştiinţă de a face bine omenirii se concretizează în descoperiri importante. Din nefericire aceste idealuri sunt destul de slab încurajate de societate şi valorile sunt adesea preţuite puţin financiar şi moral de către umanitate.

    Canibalii 

Printre sălbateci, cândva a trăit,

Un suflet bun, şi care-a gândit;

Şi doar să ajute, el şi-a dorit,

Dar batjocorit a fost, când a rostit:

 

- Eu sunt cel ce nu urăşte,

Cel ce pe om îl iubeşte,

Cel ce pe alţii nu îi răneşte,

Cel care-n lume zideşte...

 

Dar ce veselie-ntre sălbateci a fost;

Că râdeau de el, şi ziceau că e prost,

Şi urlau şi ţipau, ca nişte animale;

De îţi era frică; să le ieşi în cale.

 

Şi nu puteau face, nimic din prostie,

Că furau până, şi-a lor sărăcie,

Se sfâşiau între ei, ca nişte fiare,

Trăiau în teamă, sărăcie; şi disperare.

 

Din negru interes erau; adevăruri ascunse;

Şi au pierit atâtea vieţi! Şi-au fost distruse-atâtea vise!

Degeaba cel bun, printre ei a trăit,

Că-n cele din urmă a fost; şi el nenorocit.

 

Astfel din om în om, toate-au pornit,

Destinul mulţimilor, a fost hărăzit;

Nu bucurie, ci suferinţ-au trăit,

Până când veacul, aici s-a oprit.

 

Şi peste mii de ani doar oase; s-au descoperit…

Şi totuşi sufletul prea bun, peste vreme a grăit:

 

Toţi canibalii, demult au pierit;

Peste veacuri doar eu; am dăinuit!

Ei s-au nenorocit pe ei, şi pe părinţii voştri,

Că fără mine-au suferit ca proştii!

Că-n lume cea mai mare nebunie,

E suferinţa pentru răutate şi prostie;

Şi totuşi mai jalnic decât toţi

E sacrificiul pentru răi şi idioţi...

        Sfârşitul poeziei 19

Legea nr. 18  Binele este definit prin capacitatea de a nu face rău şi de a face numai bine. Acesta este dobândit adesea prin harul înnăscut sau prin ceea ce se poate chema antrenamentul sufletului nostru.

Această lege pare atât de banală, încât comentarea ei se pare că nu are rost. Dar se constată că în general oamenii, şi într-un caz particular scriitorii. nu îşi doresc adesea să fie mai buni sufleteşte, şi rezultatul acţiunilor lor este că scriu adesea răutăţi, dintr-un suflet care nu-şi doreşte să fie bun. De aceea ei nu au capacitatea de a nu face rău şi de a face numai bine...

Argumentare:

A existat un timp al canibalilor, în care oamenii mâncau carnea semenilor lor, remarcându-se dorinţa lor de a fi răi cu semenii lor. Acum eu afirm că trăim tot într-o lume a canibalilor, căci cu toate că nu mai mâncăm carnea semenilor noştri, dorinţa noastră de a-i răni pe semenii noştri a dăinuit. În această poezie eu afirm ca sunt canibali toţi cei ce nu doresc sa facă bine semenilor lor, şi de aceea îi consider pe drept cuvânt nişte sălbateci degeneraţi. În momentul în care ei nu luptă pentru a face bine, se pierd în dorinţa de a face rău şi în alte sentimente egoiste şi degradante pentru natura umană, aşa cum animalele sălbatice se pierd în instinctele lor primare, şi nu se înalţă deloc dincolo de condiţia lor...

Pilda influenţei canibalilor

Pentru a demonstra că trăim într-o lume a canibalilor, mi-am propus să demonstrez că până şi scriitori, consideraţi o clasă elevată a societăţii, sunt de fapt nişte canibali. Deoarece nu am timp pentru a putea analiza opera tuturor scriitorilor, m-am hotărât să demonstrez că până şi cea mai apreciată poezie, a celui mai mare poet român, este o operă care promovează ideile canibalismului, cu alte cuvinte ideile prezentate în poezie pot face mult rău societăţii în loc să facă bine.

Comentarea poeziei Luceafărul

            Eu nu spun că geniul este asemeni unui Luceafăr a cărui dragoste este incompatibilă cu omul de rând, eu spun că el este asemeni unui soare, şi că este de datoria lui să iubească pe omul de rând, atât în plan personal cât şi în plan social.

Argumentare:

Dialoguri cu un copil de 5 ani

            M-am îndreptat cu paşi grăbiţi spre un micuţ de cinci anişori. Uitându-mă la chipul lui angelic, l-am întrebat:

            -  Spune-mi te rog, crezi că mama ta e deşteaptă?

            -  E foarte deşteaptă, ştie multe lucruri!

            -  O putem considera pe mama ta un geniu?

            -  Ce este acela un geniu? întrebă micuţul.

            -  Un geniu este o persoană mult mai deşteaptă decât tine.

            -  Da! Cred că mama mea este un geniu!

            -  Şi crezi că e bine ca mama ta să te iubească mult, chiar dacă e mai superioară decât tine?

            -  Da! Normal că vreau să mă iubească.

            -  Ai fi de acord ca mama ta să aducă sanvişuri şi pentru colegii tăi de joacă?

            -  Sigur că da.

            -  Crezi că mama ta este fericită când te iubeşte pe tine?

            -  Da pentru că văd că faţa ei e foarte luminoasă când mă iubeşte.

Scurt comentariu la acest dialog:

1. Observaţi că un copil, este fericit când îl iubeşte cineva mai superior decât el, adică mama lui. Nu este normal să presupunem că ar putea exista fete, care să fie fericite atunci când sunt iubite de un geniu?
2. Observaţi că un copil îşi doreşte ca mama lui, o fiinţă superioară lui, să aducă sanvişuri de mâncare şi pentru prietenii lui. Şi atunci, nu este normal să deducem că mai importantă decât iubirea dintre un geniu şi partenera lui, este dragostea unui geniu pentru întreaga umanitate? Nu este normal să ne dorim ca un geniu să ne ajute mereu cu harul şi talentul său inegalabil?
3. Observaţi că o mamă este fericită când îşi iubeşte fiul său. Este oare normal să presupunem că şi un geniu ar fi fericit dacă îşi iubeşte iubita lui, dacă iubeşte şi este iubit şi apreciat de cei din jur?

Concluzie:

Consider că personalităţile literare, sunt atât de proaste, încât nu realizează cât rău pot aduce ideile prezentate în Luceafărul. Ei nu pot înţelege că pot exista fete care suferă că sunt respinse de aroganţa celor ce se consideră mult mai superiori, că pot exista genii care vor suferi şi se vor însingura, dacă nu sunt sprijiniţi să-şi găsească jumătatea, nu pot înţelege că această suferinţă poate face rău nu doar geniilor, ci şi întregii umanităţi. Ei nu pot înţelege deloc că un geniu, pentru a face cu adevărat mult bine, este necesar ca acesta să ştie să iubească întreaga umanitate. Ei îşi pierd timpul nefiind capabili să înţeleagă faptul că iubirea pentru întreaga umanitate, este mult mai nobilă decât iubirea pentru o simplă fustă. Mai mult decât atât ei laudă continuu poezia Luceafarul, fără să înţeleagă cât de multe idei tâmpite sunt promovate de aceasta.

Această poezie a fost scrisă în anii de suferinţă ai adolescenţei şi tinereţii mele,

când eram departe de tot ce-am iubit dar speram ca alţii,

sa întâlnească iubirea de care eu n-am avut parte.

    Omega 

Dincolo de orice timp,

În al vieţii anotimp,

Răsar oameni prin cuvânt,

Ca florile de pe pământ...

 

Că omul se clădeşte, neîncetat;

Pe ceea ce odată, a învăţat,

Că departe de a lumii cugetare,

Voi a-ţi fi fost ca nişte fiare.

 

Şi dacă inima-ţi va bate,

Alături şi la fel de mine,

Tu vei simţi, tot ce sunt eu,
Şi eu voi fi la fel ca tine.
 

Că sufletele noastre au,

Acelaşi dor de fericire,

Că noi suntem, ce alţii erau,

     Dacă simţim aceiaşi trăire.
     Şi când dorul unui om ce-a iubit,
     În sufletul meu, din  nou a răsărit,
     Atât de puternic, eu l-am retrăit,
     Că parcă niciodată n-a murit...

 

D-aia voi fi fericit; şi când voi pieri,
Că peste veacuri binele, din nou va răsări,
Degeaba vă speriaţi viaţa toată,
Nimeni nu moare niciodată...

 

Cuvântul meu de astăzi, un pic vă amăgeşte,
Un om la fel ca mine, nicicând nu mai trăieşte,
Dar dorurile mele, din nou vor fi simţite,
Prin spaţii şi timpuri; mai infinite...

                            *

     Şi când° secole multe, peste lume-au trecut,
       Şi un om ca mine totuşi, poate s-a născut;
       El mi-a mulţumit, că prin mine-a iubit,
       Eu l-am auzit, şi sunt fericit...

Şi tinerii pe care, eu i-am iubit,
În clipele acelea, toţi vor fi pierit;
Dar c ând tineri ca ei, vor trăi o iubire,
Cuv ântul meu sper, le va da fericire. 

 

Că vreau° visele lor, să fie respectate,

Iubiri să nu mai fie, deloc sacrificate,

Şi scriu despre tineri, să nu îi uitaţi,

Şi spun despre ei, că sunt minunaţi.

                           

                            *

 

Dar timpul ne transformă, clipă de clipă;

Când ne atinge cu a lui aripă.

 

Şi văd mii de orizonturi, nenumărate,

Văd doruri care au aceleaşi soarte,

Şi cum răsar din nou, iubiri minunate,

Că dragostea° nicicând nu are; niciodată moarte...

 

Şi văd aceleaşi speranţe, în suflet purtate,

Văd cum în pieptul lor, aceiaşi inimă bate;

Aceiaşi iubire, pentru o drăguţă° fată,

Aceiaşi fericire, la fel de minunată.

 

Şi poate-ntr-o zi, voi o să simţiţi,

Aceiaşi milă, pentru cei necăjiţi,

Veţi pricepe tristeţea, celor chinuiţi,

Şi multe adevăruri, şi voi o să grăiţi.

 

Eu am nădăjduit... să ai un suflet bun;

Şi vor simţii şi alţii, ce este întru tine;

Şi doruri pe care, tu ieri le-ai simţit,

O întreagă veşnicie, va fi retrăit.

 

Că de lume nu-s iubiţi, cei care-au rănit,

Ci doar cei care-au iubit, şi au dăruit,

Şi când lumina lor, din nou, în noi a trăit,

Nici unul dintre ei, nu a pierit...

 

Că visele noastre, sunt ca nişte flori,

Ce străbat mii de secole, de milioane de ori,

Spre adevăr se-ndreaptă, tot ce-a fost gândit,

Şi vise despre fericire, toţii oameni-au simţit...

                     Sfârşitul poeziei 20

Legea nr. 19  Legea imortalităţii relative

Sentimentele şi gândurile unui scriitor, pot fi retrăite de nenumărate de ori în sufletul cititorilor săi. Se poate vorbi astfel despre relativa viaţă veşnică a scriitorilor...

Argumentare:

Nu e oare adevărat că ideile unui scriitor sunt preluate adesea de cititorii săi? Nu e oare o realitate faptul că sentimente similare cu cele trăite de un scriitor, sunt retrăite în inimile cititorilor săi? Eu pentru a aduce un argument în plus celor spuse anterior, cred că am trăit experienţe similare cu cele ale celor pe care i-am citit. Mă bazez pe analiza cât mai obiectivă a experienţei mele personale. Mi-aduc aminte cu plăcere cum idei şi sentimente eminesciene erau trăite de mine. Asta pentru că-mi doresc şi să-l recunosc pe Eminescu, ca fiind poetul versurilor nespus de romantice şi de frumoase, dar care totuşi nu a analizat obiectiv existenţa, şi nu a scris multe principii de folos pentru semenii săi.

Această poezie am scris-o cu tristeţea în suflet când am remarcat că adesea cei din jur credeau că bunătatea nu are rost

Dar argumente puternice ale mele, au concluzionat

Că bunătatea este temelia roadelor bune şi ar trebui să fie cea mai de preţ virtute a lumii

       Moralitate economică

Fără consum, îmi spun ei mie,

Nu poate funcţiona, nici o economie,

Dar totuşi fără cinste, şi-omenie,

Roade bune, cum or să mai fie?

           Sfârşitul poeziei 21

Legea nr. 20 Bunătatea este virtutea care generează roadele bune atât pe plan material cât şi pe plan spiritual

Bunătatea este temelia roadelor bune, şi ar trebui să fie cea mai de preţ virtute a lumii.

Argumentare:

1. Am lucrat o vreme ca zugrav, am înţeles atunci că dacă nu ai bunătate şi nu vrei să faci bine, faci treabă de mântuială, mai concret am fost ucenicul unui meşter cu suflet bun, care-mi povestea cum fac alţii treabă de mântuială, şi cum face el treabă bună pentru că îi pasă…

2. Am fost odată un mic actor amator căruia regizorul i-a spus că dacă nu pui suflet în ceea ce faci nu iese treabă bună... 

3. Am muncit la peste 12 servicii şi am înţeles că pentru a realiza ceva deosebit, de fiecare dată trebuie să pui suflet în ceea ce faci. Din nefericire lumea se pricepe să fie anormală şi să nu-i preţuiască pe cei ce merită. Şi aceasta duce la nenorocirea noastră, a tuturor.

Precizare:

Mulţi vor fi tentaţi acum probabil să râdă de mine, cum poţi să spui că vi cu idei noi, dacă lumea ştia de sute de ani că dacă nu pui suflet nu iese nimic deosebit? Eu le voi răspunde aşa; dacă lumea ştia asta de ce este cucerită de răutate, de ce sunt atâtea milioane care nu pun suflet în ceea ce fac, de ce se pricep doar la înşelătorii ieftine şi lucruri fără de folos?

Cum se face că există numeroase teorii cunoscute, care afirmă faptul că ceea ce se cheamă consum, are un rol important în progresul societăţii capitaliste, dar nu se ştie bine faptul că pentru a produce, trebuie să fii capabil şi bun? De ce lumea aceasta se complace să trăiască asemeni dobitoacelor, doar pentru a consuma, şi nu se gândeşte deloc la faptul că pentru a realiza ceva cu adevărat bun, trebuie să ai bunătate în suflet şi să fi capabil? De ce credeţi că sunt în lume atâţia oameni incapabili şi răi? De ce nimeni nu face ceva în acest sens? Eu vă mărturisesc vouă că adevăratul progres vine de la cel ce e capabil să realizeze lucruri deosebite şi să pună suflet în ceea ce face.

     Antrenamentele demonice

A fost odat-un mare luptător,

Ce se dorea a fi, mereu biruitor,

Şi pentru că-şi dorea victoria neîncetat,

Mulţi ani din greu s-a antrenat...

 

Dar în lumea educaţiei, oarbe şi mute,

Nu există antrenamente, pentru virtute,

Şi profesorii toţi, cu creiere seci,

Antrenează copiii, doar cu cuvinte reci.

 

Atunci am strigat la cer şi pământ,

Atunci am strigat la tot ce e sfânt,

Condamnaţii pe aceşti profesori netoţi,

Ce educă copii ca pe mafioţi;

 

Să se-audă glasul prostiei lor mare,

Şi toţi să-i condamne fără-ncetare,

Şi mă rog la cer cu întreaga mea fire,

Să existe şi antrenamente, pentru iubire...

 

Să existe monoideism în univers,

Şi glasurile artei artei  cu-nţeles,

Si ale binelui argumente-adevărate,

Şi ale rugăciunii roade minunate...
              Sfârşitul poeziei 22

Legea nr. 19  Legea antrenamentelor virtuţii

Aşa cum sportivul se antrenează pentru performanţă, tot aşa şi tinerii se pot antrena pentru virtuţile sufleteşti. Antrenamentul poate cuprinde influienţarea creierului cu argumente morale, şi antrenamentul sentimentelor prin monoideism, artă morală, sau rugăciune…

Argumentare:

Nu-mi rămâne decât să propun să se constate experimental acest lucru.

Pentru a nu face experimente pe copii, se poate încerca să se constate diferenţa dintre copiii ce învaţă de bună voie din principiile morale, şi cei ce nu ascultă de ele. Se poate constata statistic o diferenţă în bunătatea copiilor. De asemenea se poate constata statistic o diferenţă între cei ce se rog şi cei ce nu fac asta.

            Recunosc că există o problemă, zestrea genetică, adică este greu să îl educi pe Hitler şi uşor să educi un sfânt. Totuşi ştiinţa a constatat deja că un copil are nevoie de dragoste şi informaţii pentru a avea un comportament social… Mă întreb de ce ulterior tinerii sunt educaţi  doar cu informaţii?

Consecinţe:

Cred că tinerii pot fi educaţi nu doar cu informaţii abstracte, ci şi cu informaţii morale, nu doar pentru a deveni mai inteligenţi, ci şi pentru toate virtuţile benefice. Şi cred că atunci când se va întâmpla aceasta, se va produce o cotitură în evoluţia umanităţii, toţi oamenii vor deveni mai buni.

LUPTA CU GENIILE

Capitolul 3

    Adevăratul Luceafăr 

Aş vrea să vă-ntreb, cine-a iubit,

Un elitist c-un dor încâlcit,

Cel ce din iubire, pentru voi s-a jertfit,

Sau cel ce-a ignorat, amorul infinit? 

 

Cel ce din aiureală, s-a-nsingurat,

Sau cel ce s-a oprit, şi a ajutat?

Cel ce iubeşte, o fustă deşartă.

Sau cel ce adoră, lumea asta toată?

             Sfârşitul poeziei 23

Legea nr. 21  Utilitatea colosală a dragostei unui geniu.

Precum unui geniu îi este de folos - spre fericirea lui personală - să iubească şi să fie iubit, tot astfel este de o importanţă extremă, dragostea lui pentru întreaga umanitate, căci aceasta este temelia roadelor bune pe care un geniu le poate face...

Argumentare:

Se poate spune că dacă un geniu va fi egoist şi se va gândi doar la bani, va inventa probabil bombe, şi dacă se va gândi cu dragoste la cei din jur, va putea inventa nenumărate lucruri de folos...

În această poezie se dezvăluie adevărul potrivit căruia pentru ca un geniu să facă mult bine, este necesar ca acesta să aibă o atitudine mesianică, să nu se gândească la binele său, ci la binele întregii umanităţi.

Pentru a argumenta în continuare cât mai temeinic această idee, o să vă rog să vă întrebaţi dacă puteţi realiza ceva, fără să vă doriţi acest lucru, cu alte cuvinte poate oare un mecanic să repare o maşină, dacă nu-şi doreşte acest lucru? Pentru a reuşi un lucru trebuie aşadar să îţi doreşti lucrul acela şi să acţionezi în acest sens. Tot astfel şi un geniu trebuie să-şi dorească să facă bine şi să acţioneze în acest sens...

Precizare:

În această poezie am dorit să demonstrez că este posibil să scrii o poezie care depăşeşte în valoare morală poezia Luceafărul, şi am reuşit acest lucru chiar dacă am scris o poezie extrem de scurtă şi destul de urâţică. Cu alte cuvinte, am scris o poezie care propăvăduieşte iubirea mesianică, nu una ca Luceafărul care vorbeşte despre incompatibilitatea dintre un geniu şi omul de rând, am vorbit în această poezie, nu de dragostea deşartă dintre un geniu şi o persoana feminină, ci despre ceva mult mai nobil şi mai greu de înţeles, despre Dragostea de Oameni… Este atât spre binele fiecărui geniu, cât şi spre binele întregii umanităţi, ca oamenii să cunoască în inimile lor adevărurile iubirii romantice şi mesianice... Şi pentru a spune mai mult decât atât, vreau să afirm că poezia Luceafărul dovedeşte că nici chiar un geniu ca Eminescu, nu a fost capabil să înţeleagă dragostea de oameni, altminteri nu şi-ar fi pierdut atât de mult timp vorbind despre dragostea unui tânăr pentru o simplă fustă.

    Luceafărul modern

                                                                                                    Cântec

Sub acest titlu eu am scris o poezie despre incompatibilitatea dintre bunătate şi modernitate. Credeam că dacă se scrie o poezie despre această temă îl poţi depăşi chiar şi pe Eminescu prin valoarea socială (umană) a acestei teme. Adică mai mulţi oameni, nu doar geniile, ar putea considera o poezie ca aceasta de folos. Din nefericire am fost atât de indignat de această vulgaritate a societăţii încât eu însumi am devenit vulgar prezentând-o pe aceasta. Şi am sfârşit prin a abandona această poezie pe o tema atât de utilă şi generoasă. Sper ca altcineva sau poate chiar eu să mai scrie pe această temă.

 

                       Sfârşitul poeziei abandonate 24

Legea nr. 22  Există o incompatibilitate între persoanele care aleargă după binefacerile materiale ale unei unei vieţi, şi persoanele care caută virtuţile minunate ale sufletului…

Argumentare:

Consider că este prea evident adevărul acestei legi, cum puteţi sa vă închipuiţi o relaţie între extreme, de exemplu între o prostituată depravată şi un preot virtuos? Este prea evident că prostituata îşi doreşte bani şi sex, în timp ce preotul, dacă nu e ipocrit, îşi doreşte neprihănirea imaculată a virtuţilor. Nici preotul nu-i poate oferi prostituatei orgi sexuale şi bogăţie materială şi nici prostituata nu-i poate oferi preotului o dragoste neprihănită, imaculată şi virtuoasă.

Concluzie:

Există fireşte persoane compatibile pentru o relaţie şi persoane incompatibile. În această lege a incompatibilităţii am vrut doar să punctez cea mai importantă incompatibilitate după părerea mea, incompatibilitatea între bine şi rău, între material şi spiritual, între dragoste şi egoism…

      Luceafărul teologic 

Tu poţi iubi, cu-adevărat,

Clădi tot ce e minunat,

Şi poţi aduce peste lume,

Doar pilde şi înţelepciune...

 

Şi răul tot, îl poţi zdrobi,

Mai mult ca sfinţii, poţi iubi,

Şi-astfel iubind fierbinte mereu,

Te poţi întrece, şi cu Dumnezeu;

 

Şi răutatea poate fi uitată,

Tu poţi fi jertf-adevărată,

Şi poţi iubi, cu-ntreaga ta fire,

Şi poţi zbura, spre desăvârşire...

 

                    *

Doar un preot, te va privi ciudat,

Fără să fie îngândurat,

Căci dragostea din suflet i-a apus,

Şi celor din preajmă le-a spus:

 

Omul acesta greşeşte vă jur,

Uitaţi-vă cum dă din c[...]r,

Şi pretinde că are, înţelepciune,

Nu iubeşte prostia, de-a te supune!

 

Şi-acum îl întreb, ce-a câştigat,

Atunci când suflete, a alungat,

Cu felul său habotnic, ciudat,

De ce de iubire, s-a depărtat?

          Sfârşitul poeziei 25 

Legea nr. 23 Legea aprecierii incorecte. De nenumărate ori oamenii nu ştiu să aprecieze corect adevăratele virtuţi ale dragostei şi înţelepciunii din suflet şi minte, ci judecă omul după micile slăbiciuni ale firii omeneşti.

Argumentare:

Această poezie vorbeşte despre un om deosebit... care urmăreşte idealurile creştine...

care este plin de virtuţi sufleteşti si este considerat Luceafărul teologic... si despre un preot îngust la minte... plin de pre-judecăti... care atunci când l-a văzut pe eroul nostru cu o prietena... s-a uitat urat la el... si l-a criticat pentru ca făcea sex... Deci l-a considerat pe Luceafărul nostru un simplu păcătos....

David...  cel care a scris atâţia psalmi... se pare că l-a ucis pe Urie pentru nevasta lui. Şi cu toate acestea toţi preţuiesc psalmii lui acum! Deci nu îl judecam după cum face sex, ci după ceea ce a realizat şi după virtuţile sufletului său... cred că în acelaşi mod trebuie să-i analizam şi pe alţi oameni.

Observaţie:

Se constată că pentru prima oară în  această carte, întâlnim o argumentaţie care nu este ştiinţifică.

   Somnoroase păsărele 

În lumea-nţelepciunii, trei păsări s-au ivit,

Trei păsări ce zburau, spre răsărit,

Dar departe de iubire, una, a obosit;

Şi totuşi celelalte zboară, fiindcă au iubit,

 

Oboseala le-a învins, şi zborul a-ncetat,

Dar cea înţeleaptă, a-ngenunchiat,

Şi-apoi mai departe ea a plecat,

Purtată de nădejdea-n ceva minunat;

 

Una din ele, cu-adevărat s-a oprit,

Cealaltă zboară, puternic şi necontenit,

Şi când deznădejdea este mai mare,

Ideile iubirii, îi sunt alinare,

 

Şi cu cât iubirea, este mai mare,

Cu-atât a lui aripe bat şi mai tare,

Şi fără oprire, ea zboară mai departe,

Ajutată de pilda, celor ce au bunătate...

 

Şi zboară continuu spre nemurire,

Zboară spre, infinita iubire...

         Sfârşitul poeziei 26

Legea nr. 24 Utilitatea colosală a dragostei. Utilitatea dragostei este nepreţuită atât în câştigul pe care îl poţi avea fiind o fiinţă deosebită, plină de dragoste, cât şi în ajutorul pe care îl poţi genera sau îl poţi primi datorită dragostei...

Argumentare:

O să încerc să nu mai argumentez ştiinţific această lege deoarece, din experienţă ştiu că există şi o altă faţetă a dragostei, suferinţa pe care aceasta o poate favoriza...  îmi doresc aceste două faţete ale dragostei, să fie analizate împreună de către cititor şi să i-a el însuşi decizia pe care o crede corectă. Cu toate acestea personal, cred că nu trebuie să încetăm a mai iubi şi a face fapte bune datorită suferinţei pe care le poate implica această atitudine... e ca şi cum ai înceta să mai faci bine pentru că e greu şi greutăţile te sperie...

Argumentarea valorii acestei poezii

Cred că o poezie trebuie apreciată după valoarea adevărurilor ce rezultă din aceasta. Şi această poezie dezvăluie mai multe adevăruri... Vreau să evidenţiez diferenţa între această poezie a mea şi pezia cu acelaşi nume a lui Mihai Eminescu. Această diferenţă constă în multitudinea de adevăruri importante pe care poezia mea le evidenţiază şi lipsa adevărurilor prezentă în poezia eminesciană. Metafora „somnoroase păsărele” se referă de fapt la poeţii care, asemeni lui Eminescu, au mintea adormită şi sunt nu sunt capabili să ofere lumii adevăruri de folos. Spre deosebire de aceştia, în poezia mea se poate evidenţia de exemplu următoarele adevăruri:

• Dezvăluie întregii umanităţi adevărul că departe de iubire „oboseşti în zborul vieţi”, de aceea dragostea te ajută să mergi mai departe în viaţă, e ca şi cum aş afirma că poţi lupta mai bine cu greutăţile când ai dragoste în suflet.

      Un exemplu în acest sens îl constituie:

• adevărul potrivit căruia absenţa dragostei poate fi nocivă în cazul dezvoltării unui copil, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea sa sufletească cât şi pe plan educaţional. Şi sunt psihologi care au făcut studii în acest sens.
• adevărul  potrivit căruia absenţa dragostei poate cauza depresie în cazul tinerilor, atât în situaţia în care suferă din pricina singurătăţii, cât şi în situaţia în care suferă din pricina pierderii persoanei iubite.
• adevărul aparent dificil de demonstrat potrivit căruia prezenţa dragostei ajută anumite persoane să lupte cu greutăţile vieţii. Un exemplu în acest sens îl constituie părinţii mei care, din pricina greutăţilor, îşi doreau adesea moartea, dar au continuat să lupte cu viaţa pentru că trăiau pentru copiii lor.
• adevărul potrivit căruia absenţa dragostei distruge bunătatea din suflet şi diminuează capacitatea unui om de a face fapte bune şi deci de a fi apreciat.
• exemplele prin care se poate demonstra că absenţa dragostei este nocivă, pentru ceea ce este o persoană şi pentru faptele sale, pot fi mai multe.  
• Dezvăluie întregii umanităţi, adevărul adevărul potrivit căruia credinţa şi nădejdea este de folos în lupta individului cu greutăţile vieţii. Se pot găsi numeroase argumente în acest sens, unul din acesta se poate evidenţia daca cititorul îşi va pune întrebarea: Cum crezi că poţi reuşi sa faci un lucru daca nu crezi că eşti capabil şi dacă nu ai în suflet nădejdea că vei izbuti? Un om care vrea să lupte, va lupta după cum un om fără voinţă, va fi şovăielnic şi neputincios.
• Dezvăluie adevărul potrivit căruia anumite idei morale pot fi de folos prin faptul  ca „îţi pot fi alinare”, adică te pot ajuta în lupta cu greutăţile şi necazurile vieţii, alinarea poate fi evidenţiată atât prin suprimarea stărilor negative ale individului, cât şi prin faptul că ele iţi pot dezvălui drumul corect în viaţa, implicit drumul lipsit de necazuri şi amărăciune...
• Dezvăluie adevărul potrivit căruia intensitatea sentimentelor te poate ajuta în lupta cu greutăţile. Aşa cum un vânt puternic poate spulbera obstacolele din calea lui şi un om, plin de energia sentimentelor benefice, poate izbuti în viaţă mai uşor.
• Dezvăluie adevărul potrivit căruia exemplul personal al fiecăruia, poate fi de folos celor din jur. După cum o pasăre poate fi ajutată de mama ei să zboare, tot astfel şi un om poate fi ajutat prin exemplul celor din jur să acţioneze corect în viaţă.
• Dezvăluie o formulă metaforică a iubirii, potrivit căreia dragostea unei vieţi este egală cu suma dintre dragostea generată de gânduri, dragostea generată de dorinţe şi dragostea generată de pilde. Aceasta dragoste este de fapt o integrală a funcţiei generatoare de dragoste a personalităţii fiecăruia.
  

  

  
  Unde:

        f_P = funcţia generatoare de dragoste a personalităţii fiecăruia.

          D_V = Dragostea unei vieţi (pe care o poţi dobândi).

          D_G = Dragostea generată de gânduri (principii ce duc la iubire).

          D_D = Dragostea generată de dorinţă (de credinţă şi rugăciune).

          D_p = Dragostea generată de pilde (exemplul de iubire al celor

  din jur).

  această formulă este una aproximativă putând fi incluse ulterior şi alte componente care generează iubire.

   

   

  Mulţi au auzit de Darwin şi teoriile lui... dar gândiţi-vă puţin la faptul că principiul potrivit căruia cel mai puternic supravieţuieşte, a stat la baza nazismului,

  şi a provocat nenumărate crime, nenumărate tragedii.
  
  Darwin        
   

  Şi nu vreau să trăiesc, doar în naivitate,

  Da-n viaţa noastră, parcă le-ntâlnim pe toate,

  Căci glasul armoniei, ar vrea să ne spună,

  Cei mai puternici câştigă, lucrând împreună.

  Şi succes şi fericire, în viaţă o să fie,

  Şi prin competiţie, şi prin armonie...
   

  Îţi jur că-n natură, poate să fie;

  Şi înţelegere, şi armonie;

  Şi sufletu-mi strigă din toate puterile mele,

  Nu toate fiarele, s-au sfâşiat între ele.

   

  Şi prea puţini vor, adevărul să-l spună;

  Că putem trăi, fericiţi împreună,

  Şi mii de oameni, ca Hitler răcnesc,

  Că doar cei puternici, supravieţuiesc.

   

  Principiu foarte egoist, şi acceptat de toţi,

  De mii de criminali, şi mii de mafioţi,

  Dar şi cele mai crude fiare, ce vreodat-au existat,

  Din cooperare-ntre celule, toate s-au întrupat.

                         Sfârşitul poeziei 27

Legea nr. 25 Prin dragoste şi conlucrare societatea, poate realiza mai multe decât prin ură şi dezbinare. Cu alte cuvinte legile lui Darwin potrivit cărora cel mai puternic supravieţuieşte, nu sunt legi unice, pentru că există o lege şi mai importantă potrivit, cărora fiinţele care conlucrează cel mai bine supravieţuiesc.

 

Argumentare:

Un bun argument în favoarea acestui principiu este prezent chiar în poezie. Este evident că prin cooperarea dintre celule s-au format organismele pluricelulare, organisme care sunt mult mai superioare şi mai eficiente decât organismele unicelulare. Cooperarea este deci o lege fundamentală a naturii...

Un alt exemplu este cooperarea dintre animale de aceiaşi specie. Daca acestea nu ar fi cooperat şi s-ar fi distrus unele pe celelalte, probabil nu ar fi supravieţuit ca specie.

Concludent în acest sens este şi faptul că dacă canibalismul ar fi fost generalizat la o specie, aceasta ar fi dispărut, cu alte cuvinte dacă fiecare femelă aparţinând unei specii şi-ar devora copiii, specia ar dispărea. Se constată prezenţa unei forme de dragoste maternă la animale fără de care speciile n-ar supravieţui.

 

Concluzie:

Această lege poate avea capacitatea de a salva milioane de oameni. Datorită faptului că legea prezentată de Darwin a fost considerată ca fiind adevărată şi unică, în numele principiului potrivit căruia cel mai puternic supravieţuieşte, a apărut nazismul şi s-au întâmplat nenumărate nenorociri şi crime. Aşa cum în numele legii lui Darwin s-au întâmplat nenumărate tragedii, tot astfel în numele legii pe care eu am elaborat-o pot fi salvate nenumărate vieţi.

 

Constatare:

Se constată că există principiul competiţiei fatale şi sportive, adică poate exista o competiţie constructivă şi una distructivă. Şi mai există principiul armoniei totale şi parţiale. Totodată se constată că pot exista şi principiile nocive ale non-competiţiei şi non-armoniei.

 

Multă lume cunoaşte principiul freudian potrivit căruia absenţa sexualităţii poate provoca probleme psihice, eu vreau să afirm că există un principiu şi mai important

Absenţa dragostei poate provoca şi probleme psihice şi suiciduri,

şi probleme sociale, şi de ordin moral.

 

Fără iubire         

   Întreb întreaga nemărginire,

   Cum poţi trai fără iubire…

 

   Cum se poate trăi o viaţă

   Fără a iubiri putere măreaţă,

   Si te întrebi cu un suflet pierdut,

   Dumnezeule mare de ce m-am născut!

 

   Se spune ca degeab-ai murit,

   Când  pentru iubire, tu nu te-ai jertfit…

   Nimic nu-mi mai poate fi alinare,

   Nici chiar plăcerea înşelătoare...

 

   Si nu mai vezi un zâmbet de copil,

   Nu mai auzi al pasărilor tril;

   Etern tu ai plânge, că nu ai clădit,

   Si minunile toate s-au năruit…

 

   Si eşti pierdut in spaţiul imens

   Căci fără iubire nimic n-are sens…

   Fără iubire te simţi prăbuşit,

   Te simţi chinuit d-un chin infinit.

 

   Nimeni nu ştie cat de tare te doare…

   Şi stau şi mă-ntreb de ce oare?

              Sfârşitul poeziei 28

Legea nr. 26  Absenţa dragostei poate provoca nenumărate probleme psihice şi suiciduri, nenumărate probleme sociale şi de ordin moral.

 

Argumentare:

Sunt convins că dacă veţi întreba un psiholog cu experienţă, el va recunoaşte faptul că absenţa dragostei poate provoca probleme psihice. Unii psihologi vor afirma probabil şi că există un mare gânditor al psihologiei, care a demonstrat lucrul asta în studiile lui…

Aşadar eu nu am făcut decât să re-descopăr acest principiu, şi să încerc să-l popularizez pentru binele nostru al tuturor…

Cred de asemenea că mulţi moralişti şi teolog,i sunt de acord cu faptul că absenţa dragostei poate provoca nenumărate probleme sociale şi de ordin moral. Pentru a contura mai bine această afirmaţie vă voi povesti faptul că eu explicam, în urmă cu vreo 8 ani, de ce cea mai importantă  lege a creştinismului e dragostea, de ce întru numele acestei legi a fost scrisă scriptura. Afirmam atunci printre altele că dacă iubeşti nu furi, nu ucizi, nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău şi tot aşa. Nenumărate principii, pilde şi legi biblice izvorăsc din dragoste. 

Precizări:

Fără iubire nu are sens:

1. viaţa
2. naşterea
3. moartea
4. intr-un cuvânt totul
5. nimic nu-ţi mai poate fi alinare
6. nici chiar plăcerea înşelătoare
7. etc.

 

Teoriile Freud-iene

 

Bună drăguţo, ţi-ar place ţie,

Un studenţaş, la psihologie,

Care cu şliţul larg deschis,

Iubite-i sale, i-ar fi zis:

 

Cu-a eros-ului dulce măreţie,

Eu te-aş iubi o veşnicie,

Căci dansul nebun, al fericirii,

E cel mai puternic, dor al iubirii...

 

Întreg trupul tău, e ca o floare,

Că orice petală, a trupului are,

Nectarul prea dulce, al pasiunii,

Eu te-aş iubi mai rău ca nebunii;

 

Mai sălbatec decât, sălbatice fiare,

Mai dulce decât, orice-alinare,

Mai puternic decât, stânca cea tare,

Mai intens decât, orice lucru sub soare;

 

Infinită plăcere, să-ţi străbată firea,

Mai intensă decât, chiar fericirea,

Să nu mai ştii de tine, topită de plăcere,

Să te pierzi uitând, a vieţii durere...

 

Şi fata fericită, în joc a intrat,

Dar într-o zi, ea l-a întrebat:

Câte examene, oare ai luat?

Dar el la toate a picat...

 

Şi tristă fata, departe a plecat,

Că nu vrea să stea, cu un ratat,

Căci degeaba cauţi, a vieţii încântare,

Că nu eşti nimic, dacă nu ai valoare...

 

P.S.

Dar un lucru curios, fat-a aflat,

Că fără de sex, ea mult a stat:
Şi nici la Domnul nu s-a rugat,

Şi de aceea, nu s-a concentrat,

Şi la examene, şi ea a picat...

         Sfârşitul poeziei 29

Această poezie reafirmă Legea nr. 14 Legea adevărurilor morale care afirma că plăcerile trupeşti alterează sau distrug virtuţile sufleteşti… cu alte cuvinte dacă vrei să devii un om de valoare, trebuie să fi capabil să-ţi înfrânezi parţial plăcerile trupeşti… Trebuie remarcat totodată că această poezie, reafirmă adevărul Freud-ian potrivit căruia, absenţa sexualităţii poate dăuna capacităţilor psihice şi fizice ale individului.

 

Argumentare:

Legea nr. 14 a mai fost argumentată şi nu-mi rămâne decât să reafirm adevărul constatat de generaţii întregi de părinţi, care observau că proprii lor copii aveau rezultate proaste la învăţătură dacă se distrau prea mult…

În acelaşi timp vreau să condamn indiferenţa criminală cu care sunt tratate cercetările ştiinţifice. Nenumăraţi tineri (inclusiv eu) au avut probleme psihice, datorită absenţei sexualităţii dar oamenii sunt adesea nişte monştrii şi lasă pe mulţi tineri în ghiarele nebuniei, uneori aducând ca argument ce zice popa. Am remarcat consternat cum cercetări ştiinţifice care afirmă că absenţa sexualităţii este nocivă, sunt tratate cu indiferenţă… Doar am câteodată norocul să găsesc prin presă relatări potrivit cărora, cercetările au demonstrat că absenţa sexualităţii slăbeşte sistemul imunitar… aşadar te poţi îmbolnăvi de nenumărate boli din pricina abstinenţei… Indiferenţa cu care aceste adevăruri sunt tratate este criminală… Da domnilor moralişti creştini, sunteţi nişte criminali, aşa cum rezultă din  studii ştiinţifice foarte clare. Cred că absenţa sexualităţii poate chiar ucide şi provoca cancer, dar societatea este ipocrită şi lasă tinerii să moară în numele unor principii creştine la fel de ipocrite.

 

=> constatarea relativităţii Freud-iene

 

Consider că este bine dacă îţi poţi îndrepta toata atenţia către bunurile spirituale, dar cred că absenţa sexualităţii este la fel ca postul negru, poate ucide... Despre renunţarea la plăceri în numele dobândirii unor virtuţi, sau într-ajutorării semenilor pot spune că este benefică, dacă este făcută în aşa fel încât să nu dăuneze sănătăţii... cu alte cuvinte dacă este moral sa mănânci mai puţin pentru a da hrană sărmanilor, asta nu însemnă să faci ulcer sau să mori de foame.

 

Relativitatea relativităţii       
 

Euclid a fost un geniu, o ştie oricine,

Că nu i-a dat punctului dimensiune, 

Şi astfel geometria, despre spaţiu a vorbit,

Pornind de la minus, spre plus infinit...

 

Ca un om fără minte, mi-am pus o-ntrebare,

Cine i-a dat punctului, dimensionare?

Şi mirarea mea creşte, până la cer,

Are nevoie timpul, de un curier?

 

De ce timpul nu-i ca spaţiul, nemărginit,

Şi instantaneul prin prezenţă, un fapt împlinit,

Că dacă-i poţi distruge, pe cei ce te-au făcut,

Nici tu nu i-ai distrus, că nu te-ai mai născut!

 

Eu Doamne-ţi mulţumesc, că nu sunt liliac,

Că mare teorie, aş fi putut să fac;

Căci dac-un supersonic, spre mine o să vină,

Zic că timpul se dilată, şi că spaţiul se comprimă.

 

Şi ce minune mare, spre dânşii o să vină,

Când liliacii vor pricepe, că-n lume e lumină,

Şi mulţi nu mă vor crede, şi mă vor înfrunta,

Ş-am să-i întreb măi frate, câte pot exista?

 
   Şi când se pierd în găuri negre, particule elementare

Eşti sigur că n-au, o viteză mai mare?

Totuşi scriu doar speculaţii, mult prea slab argumentate,

Căci ştiinţa nu se poate, fără calcule exacte.

 

Pentru mine adevărul, e clipa desăvârşită,

Purtată de-o cuantă, cu viteză infinită,

Timpul e ca un ceasornic, care prizonier te ţine,

Doar când ieşi din el afară, nemurire se obţine.

 

Şi-n lentile am văzut, un păianjen mult prea mare,

Dar n-a fost un adevăr, ci a fost iluzionare,

Mult prea multe adevăruri, ignoranţa azi le pierde,

Ochii mint mereu, doar mintea mai vede.

 

Că orice adevăr în lume, va devenii desăvârşit,

Când întrebările îndreptăţite, definitiv au luat sfârşit;

Sunt doar ca un om prostuţ, care vrea să ştie multe,

Nu voi a fi ca imbecilii, ce ştiu doar să asculte...

                      Sfârşitul poeziei 30

Argumentare:

În această poezie, eu încerc să pun la îndoială Teoria Relativităţii a lui Albert Einstein şi afirm câteva din ideile care argumentează acest fapt. Una dintre aceste idei – prezentată şi în poezie – propune un experiment similar cu cel propus de marele fizician, doar că în loc de viteza luminii, în experimentul meu se pune în discuţie erorile temporare ce apar la viteza sunetului. Se va constata – cred eu – că pentru un liliac se poate constata o eroare temporară la la viteza sunetului. Se pune întrebarea când timpul se dilată sau se contractă? Eu cred că întotdeauna se va constata o eroare temporală, atâta timp cât viteza particulelor cu care percepem realitatea nu este infinită. Eu am intuit că pentru înţelegerea corectă a timpului trebuie să presupunem că vom putea percepe timpul cu ajutorul unei particule teoretice – numită tempon – particulă care are prin definiţie viteza infinită. Relativitatea există totuşi şi eu o definesc ca fiind “diferenţa” dinte procesele fizice care au loc cu rapiditate şi cele ce au loc mai încet. În loc să studiez mai temeinic problema relativităţii şi să aduc argumente mai temeinice în favoarea teoriilor mele, eu am ales să vorbesc despre lucruri mult mai importante, despre moralitate, considerând că aceasta este mult mai importantă decât presupusa relativitate a timpului.  

 

Fără moralitate...

Îndrăznesc să spun că oricât ne mult bine aş face...

Chiar dacă aş dărui tuturor oamenilor bogăţii nemăsurate, şi moralitate nu ar fi, toate bogăţiile lumii irosite vor fi...

Chiar dacă aş face invenţii nenumărate, chiar daca aş putea realiza o maşină care poate zboară cu o iuţime incredibilă fără nici un gram de combustibil, dacă moralitate nu este, toate acestea vor fi folosite la rău...

Şi chiar dacă aş vindeca toate bolile pământului, chiar dacă aş realiza o pastilă cu care poţi trăi o mie de ani, fără moralitate, vieţile toate ar trăi în numele răutăţii... 

Şi chiar dacă aş fi un fizician şi aş concepe mâine miliarde de formule, fiecare mai importantă decât toate formulele care au existat vreodată, fără de moralitate, nu aş face decât să teoretizez calea spre rău şi pierzanie...

Şi chiar daca aş face tot binele din lume, fără de moralitate şi voi şi eu am fi mai monstruoşi decât toate fiarele codrului, am fi răul întruchipat...

Fără moralitate toţi vom pierii, fără moralitate vom fi sufocaţi de corupţie, totul s-ar fura, totul s-ar distruge, totul s-ar nimici, în focul războaielor fără sfârşit ale imoralităţii...

Căci moralitatea este temelia a tot ceea ce este bun, este temelia tuturor virtuţilor, este temelia înţelepciunii, este temelia a tot ce poate fi cu-adevărat minunat... şi chiar dacă mâine Dumnezeu şi toţi îngerii săi, ar face miliarde de minuni fiecare mai mare decât tot ce a fost vreodată, dacă noi nu suntem morali, zadarnic este totul...

                     Blestemul

 

Şi oare în trecut aztecii, în câte nebunii credeau?

Şi pentru zei lor ca jertfă; câţi copii ei aduceau?

Şi inimile erau  scoase, din suflete nevinovate;

Şi-au fost atâtea mii de lacrimi, în cupe adunate...

 

Eu m-am născut acolo unde; creştinii m-au rănit...

Şi cu a lor ipocrizie, au distrus tot ce-am iubit;

Şi numai tu ştii Doamne, ce mult mi-am dorit,

Mai bine de azteci să fiu; şi torturat şi chinuit...

 

Dar câţi creştini nu au acum; atâta nebunie-n fire;

Şi nu distrug cu-a lor prostie, tot dorul de iubire...

Şi atâtea speranţe-au fost, pe veci spulberate,

De a lor stupiditate oarba, şi amară răutate...

 

Se spune ca numai cuvinte, în urma am lăsat,

Şi-acestea spun mereu, ce-i prea adevărat,

Că nu este-n lume, o crima mai mare,

Ca aceea ce distruge, al iubirii soare...

 

Decât printre cei ce hotărăsc, cum şi când să trăieşti,

Sau printre cei ce te obligă, când şi cum să iubeşti,

Decât să trăiesc printre cei; care sunt, cu copiii haini;

Mai bine singur pier de jale, îngropat printre câini...

 

                                *

Pe ochii mai curg lacrimi fierbinţi,

Că eşti ipocrit, şi ştii doar să minţi,

Şi plâng cu al iubirii, dor infinit,

Pe tinerii pe care, i-aţi nenorocit.

 

Dar în sfârşit, departe am plecat,

Şi de blesteme şi dureri, eu am uitat;

Sunt fericit că vreau, ca să trăiesc;

Să scriu tot ce doresc şi ce iubesc...

 

Şi m-am oprit, şi pot trăi şi eu un pic.

De parcă nu-mi mai pasă de nimic.

Că sufletul mi-e plin de fericire,

Că am putut să scriu despre iubire,

 

Dar dacă inima ar tace, şi-ar iubi,

Realitatea crudă, de ei va vorbi.

Şi simt, că după ce eu am plecat;

Şi Dumnezeu din cer, i-a blestemat...

               Sfârşitul poeziei 31 

Legea nr. 27 Dacă educaţia părinţilor ar fi impecabilă multe din răutăţile din lumea aceasta ar dispărea. Importanţa unei educaţii de calitate mi se pare colosală…

 

Precizare:

În această poezie, încerc să descriu suferinţa extremă care poate fi provocată de creştinii care stau împotriva a ceea ce iubeşte un semen de-al lor. Acei creştini sunt comparaţi cu aztecii, considerându-se că un aztec care scoate inima din pieptul unui om nu provoacă atâta suferinţă, ca un creştin care distruge iubirea din sufletul semenului său. Eu personal am suferit pentru că propria mea mamă mi-a interzis să iubesc, şi a distrus toate idealurile iubirii mele. Credeam că cea mai mare crimă este să vrei să distrugi iubirea unui suflet. Cuvintele cu care mama a făcut asta sunt simple: “Faci ce vreau eu sau ieşi afară din casă!” De ce nu am plecat? Poate pentru că mă simţeam ca un copil în sufletul meu, mă simţeam dependent de mama mea. Sufeream enorm, doream să mă sinucid şi visam ca pe piatra mea de mormânt să scrie cuvintele:

 

Dacă a-ţi nenorocit vreodată; iubirea unui suflet necăjit;

Să simţiţi şi voi ce-nseamnă; să pierzi tot ce-ai iubit.

Şi cât de mult vă este milă, de a noastră tinereţe,

Atât de mult s-avem noi milă, de-a voastră bătrâneţe.

 

Ţin să precizez, că luptam împotriva părinţilor care se purtau urât cu copiii lor, nu din răutate, ci pentru ca aceste suferinţe să nu mai fie trăite şi de alţi copii. Ştiu că totul pare o nebunie şi sentimentele mele sunt greu de înţeles, dar mi-am permis să scriu şi câte ceva despre mine, despre sentimentele şi idealurile mele... Mai mult decât atât când mama a fost grav bolnava, eu am fost alături de ea, lângă patul de suferinţă. Eu criticam pe părinţii lipsiţi de judecată nu pentru a fi rău cu ei, ci în dorinţa de a-i schimba în bine... Spre ruşinea convingerilor creştine, există o poruncă exprimată clar „Cinsteşte pa tatăl tău si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si mulţi ani sa trăieşti pe pământ.” dar nu există nici o porunca care să propovăduiască dragostea pentru copii. Doar cuvântul “Mântuitorului” spunea oamenilor că cea mai mare poruncă e dragostea şi de aceea cred că oricine are dragoste în suflet, poate înţelege că cel ce nu-şi iubeşte nici măcar proprii copii săvârşeşte un păcat groaznic. Este după părerea mea mai ticălos un părinte ce-şi distruge sufletul copiilor decât unul care îi ucide doar fizic… Dar trăim printre ucigaşi...

Incendiul din lume

 

Pe căile vieţii, aşa s-a întâmplat,

De milioane de ori, cu-adevărat,

Căci o femeie care, cândva a existat,

A avut copiii, la care a sperat...

 

Dar într-o zi, un incendiu cumplit,

Cu mii de flăcări, i-a-nvăluit,

Şi fiecare, căuta o salvare,

Doreau să scape, cu disperare;

 

Copiii-şi strigau, mama îndată,

Dar ea fugea, de flăcări speriată,

Copiii o strigau, neîncetat,

Şi mama speriată, atunci a strigat:

 

Arată-ţi Doamne, puterea ta mare,

Să pot scăpa, de-o soartă-ngrozitoare!

Şi legenda spune: doar femei-a scăpat,

Dar n-a iubit, cu-adevărat...

            Sfârşitul poeziei 32 

Legea nr 28 Adevărata moralitate constă in a-i iubi şi a face ceva pentru semenii tăi nu în a face ceva pentru tine însuţi.

Argumentare:

Pare inutilă argumentarea unei idei atât de simple. Totuşi dacă analizăm mai bine această afirmaţie, putem ajunge la concluzia ca până şi sfinţii creştini sunt imorali. Uite doar un exemplu din nenumăratele pe care le putem avea in acest sens... Pentru a ajunge la dumnezeire sfinţii se rugau fiecare pentru sine... degeaba se lăudau că spun rugăciunea inimii, că atunci când o spui, te rogi într-o manieră egoistă doar pentru sine. Mai concret când spui „miluieşte-mă pe mine păcătosul” te gândeşti numai la tine şi nu îţi pasa de nenorocirile a milioane de oameni, nu îţi pasă că milioane de oameni pot sfârşi în infern. Mai corect ar fi fost să se roage: „miluieşte-ne pe noi păcătoşii” dar sfinţii după părerea mea erau nişte egoişti, care doreau să se salveze pe sine şi nu pe alţii... Dacă ar fi ştiut această lege ar fi fost mult mai morali. Este monstruos să te rogi doar pentru sine când milioane de oameni cad pradă nenorocirilor clipă de clipă. Culmea este că mai numeau şi acea rugăciune „rugăciunea inimii” Această poezie dezvăluie monstruozitatea sfinţilor – prezentaţi metaforic în poezie prin intermediul conceptului de mamă – care se rugau fiecare pentru sine spunând rugăciunea inimii, uitând de fii lor spirituali care urmau să „ardă” în infern...

Rugăciunea iubirii         

La tine Doamne, am îngenunchiat,

Ca să iubesc, cu-adevărat,

Căci dragostea pătrunde-n, întreaga mea fire,

Şi-ncep să strig, cu-a mea iubire:

Iubi-te-voi Doamne, infinitate!

Iubiv-o-i nesfârşita-ţi bunătate!

Vreau să-mi jertfesc sufletul meu,

Ca să iubesc iubirea mereu!

Mă-ncred în puterea ta mare,

Ca să mă rog fără-ncetare,

Pe ale dragostei altare,

Şi să iubesc cu disperare;

Pe cei bogaţi sau strâmtoraţi,

Pe cei ştiuţi sau cei uitaţi,

Pe cei prea buni sau păcătoşi,

Pe cei urâţi sau prea frumoşi.

Ajuta-mă să port, crucea iubirii,

Să uit povara fericirii,

Că vreau doar să iubesc mereu,

Mereu, oricât ar fi de greu…

       Sfârşitul poeziei 33 

            Îmi doream sa afirm cu tărie faptul ca cea mai mare dintre porunci, porunca iubirii, nu este respectată nici măcar de teologi. Ei ascultă de fel si fel de reguli şi canoane smintite, fără sa asculte cuvântul Mântuitorului care indemnă doar la iubire.

Vă întreb ce este mai important, canoanele unor sfinţi, sau porunca cea mai mare a Mântuitorului. De aceea îmi doresc să afirm ca fără de iubire, cuvântul nenumăraţilor lor preoţi sminteală este!

            În ceea ce priveşte poezia, ţin să precizez un aspect important, am început să o scriu impresionat de Psalmii lui David, mai precis impresionat de psalmul in care David îi zice lui Dumnezeu “Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea”, pasaj prezent si în liturghii. Dar eu am dorit mai mult, am vrut sa-l depăşesc chiar şi pe David, şi am scris iubi-te-voi Doamne infinitate. Motivul pentru care am făcut această afirmaţie, e deocamdată secret, dar am considerat că cea mai deosebită metaforă, nu poate fi decât “comparaţia” lui Dumnezeu cu infinitatea.

            Antihristul iubirii

    Scrisoare către Dumnezeu… 

Aş fi suferit un chin nesfârşit,

Pentru-al iubirii dor infinit,

Chiar dacă ştiu că şi eu am greşit,

Şi fiecare din noi, e prea ipocrit...

 

Şi-aş fi suferit, chinuri absolute,

Şi pentru cei, ce n-au vreo virtute,

Şi pentru demonii, cei prea-ntunecaţi,

Şi pentru păcătoşii, prea desfrânaţi...

 

Şi-adu-ţi aminte, Doamne, c-odat',

Plin de durere, am îngenunchiat,

Să sufăr eu cruzimea toată,

Ca cel ce-a greşit să nu ardă vreodată.

 

Şi iată de ce, mă simt osândit,

Doar pentru că, prea mult v-am iubit,

Şi astfel sătul, de-a vieţii amăgire,

Eu vă arăt adevărata iubire:

 

Să nu te atingi, d-un fir de păr,

Şi să-l iubeşti, într-adevăr,
Să înţelegi că viaţa nu-i joc,

Să nu vrei să-l răneşti deloc...

 

Eu n-aş vrea să arunc, în iad pe vecie,

Vr-un tânăr ce-şi trăieşte-o bucurie,

Că eu nu vreau răul, la nimeni şi nimic,

Şi nu i-aş osândi, de s-ar distra un pic.

 

De-acea mâine, va-nţelege oricine,

Că teoretic sunt, mai bun decât tine...

 

Se spune că cerul, s-a cutremurat,

Când adevărul, l-ar fi aflat,

Şi însuşi Dumnezeu şi-ar fi dorit,

Să iubească mai mult, decât infinit...

 

Dar visul meu a fost doar amăgire,

Că sunteţi toţi departe de iubire...

          Sfârşitul poeziei 34 

Odinioară, în visele mele, credeam că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât nu a vrut să o lase pradă Antihriştilor, ci a trimes un om asemeni mie care, chiar dacă a fost şi poate mai este şi el antihrist într-o mică măsură, el a vrut doar sa aducă iubirea în sufletul umanităţii. Tot în aceste vise (pe care eu le consider uneori halucinaţii) eu sunt tentat să cred că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a vrut ca în loc de un Antihrist, să trimeată în lume un om mai bun decât sfinţi, mai bun decât însăşi Dumnezeu. Acel om cred că sunt eu. Dumnezeu nu şi-a arătat încă întreaga lui capacitate de a iubi, pentru că noi suntem păcătoşi şi nu merităm aceasta. Dacă am fi meritat-o, probabil că ne-ar fi ridicat pe toţi într-o clipă la cer... A îngăduit însă ca o parte din dragostea lui, să fie propovăduită prin mine oamenilor. De ce? Doar Dumnezeu poate răspunde...

Eu sunt adeptul iubirii pure, adică al unei adevăratei iubiri, şi această iubire proclamă că nu trebuie să doreşti răul deloc, nu trebuie sa te atingi nici chiar de un fir de păr din capul unui om, dacă aceasta îl va răni. In vreme ce doctrina creştina spune ca Dumnezeu a hotărât ca mulţi păcătoşi sa fie aruncaţi in iad si mărturiseşte existenta suferinţei si a morţii, principiile iubirii pure, îmi spun ca trebuie sa lupt pentru ca nimeni să nu mai fie aruncaţi in infern, nimeni sa nu mai rabde suferinţa, nimeni să nu mai cunoască moartea, pentru ca eu ii iubesc... sunt nişte concepţii noi aceste principii care îmi anima sufletul, si inima eu le numesc principiile iubirii pure.

In vreme ce multe principii creştine, mărturisesc ca omul trebuie sa îşi salveze sufletul, mărturia mea este una a iubirii, eu trebuie sa iubesc chiar dacă sufletul mi-ar fi aruncat din pricina iubirii in infern, eu trebuie sa iubesc pană la jertfă cu adevărat. Dacă oamenii vor sa ajungă in paradis şi sa îşi salveze sufletul, si pentru aceasta ei fac fapte bune, ce s-ar întâmpla oare dacă pentru a ajunge in paradis ar fi trebuit sa fie răi la suflet? Ar face oare doar fapte rele? Ei (creştinii) luptă în întreaga lor existenta, pentru propriul lor interes, pentru salvarea sufletului lor, si eu vreau sa lupt in întreaga mea existenta pentru binele altora, pentru iubirea cea adevărata, fără să vreau sa-mi pese de mine, ci doar de alţii.

Creştinii spun ca cea mai mare porunca a lor e dragostea si eu spun ca cea mai mare porunca trebuie sa fie dragostea infinita. Adică nu trebuie doar sa iubeşti, ci sa iubeşti cu adevărat, nu trebuie sa iubeşti puţin, ci cat mai mult, infinitul fiind astfel un ideal al iubirii...

Creştinii spun ca trebuie sa iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti, si eu spun că trebuie sa îl iubeşti pe aproapele tău mai mult decât pe tine însuţi, pană la jertfă, aşa cum a iubit si Hristos.

“Sfânta Evanghelie după Ioan 15

Viţa cea adevărată. Porunca lui Hristos şi iubirea cea mai mare. Ura şi vina lumii. Mângâietorul, Duhul Adevărului.

     13. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”

Creştinii nu pun accentul pe raţiune, pe inteligenta si înţelepciune, ci exista cazuri in care cei lipsiţi de minte sunt consideraţi prea buni. Eu spun că fără de raţiune, creştinii fără minte sunt asemenea unor orbi; care, deşi iubesc, nu ştiu ce şi cum sa facă cu dragostea lor.

   Am scris aceste cuvinte nu atât pentru a mă contrazice cu principiile creştine, ci pentru a mărturisii dragostea cea adevărată şi principiile care îmi animă sufletul... Sper ca lectura ideilor mele vă face plăcere.  

 

Iată de ce îmi doresc să sper că eu şi eu vreau să îi urmez de ucenicii lui Iisus:

“Sfânta Evanghelie după Ioan 13

Iisus spală picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină. Arată cine este vânzătorul. Porunca iubirii. Petru Îl va tăgădui.

     35. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.”

 

Pilda sfântului şi a furnicii

 

A existat odată un mare sfânt, care ar fi putut salva lumea toată, şi el iubea mult o furnică. Într-o zi un urs a vrut să calce în picioare muşuroiul de furnici. Sfântul atunci mânat de dragoste, a apărat furnicile de dragul unei singure furnici, şi a apărat-o cu preţul vieţii. Sfântul a murit şi furnica a fost salvată pentru moment. Dar ce folos? Gândiţi-vă că sfântul ar fi salvat lumea toată. Tot astfel si eu greşesc, când vreau să mă sacrific pentru cei care nu merită. Şi rătăcirea asta a mea se vede în toată această carte, dorinţa mea de a mă sacrifica pentru cel care nu merită e vie, dar nebunească… Cu toate astea uneori furnica poate fi salvată, atunci când nu trebuie să se sacrifice pentru ea un suflet bun...

 

Constatare:

Observaţi ca nu mai am argumente ştiinţifice pentru ceea ce am spus, cuvintele mele sunt simple opinii religioase.

Dorurile nopţii            

Adormit-au toate,

Stinse în tăcere,

Toate sânt uitate,

Şi tristeţea piere.

 

Împăcat cu tot şi cu toate,

În pace adorm,

Gândurile pier în noapte,

Topite în somn…

 

Nu port nici o supărare,

Nimic nu mă doare,

Grijile se duc departe,

Doar inima bate.

 

Trupul pare fără viaţă

Dar scăldat sânt în speranţă;

-Doamne-mi las nădejdea-n tine

Mâine totul va fi bine!

 

Eu o mână de ţărână

Îmi las dorul în lumină,

Într-a zorilor cunună

Şi las somnul ca să vină.

 

Grijile pier,

Toate se uită,

Zâmbind dinspre cer,

Lumina te-ajută.

 

Doarme-ntreaga fire

Pierdută-n iubire,

Zboară spre abis

Pe tărâm de vis.

Sfârşitul poeziei 35 

Legea nr 29 Legea genezei virtuţilor prin creaţie. Toate virtuţile utile pot fi generate în sufletul omului prin creaţie. Este utila atingerea sufletului prin artă sentimentală şi prin argumentare raţională. Deci poate influenţa sentimentele şi raţiunea:

 

Argumentare:

Am considerat această lege atât de evidentă încât am încetat să o mai argumentez. Se poate studia fireşte care este impactul psihologic al unei creaţii...

 

Consecinţe:

Ţin să precizez că pentru a crea această poezie am realizat o  schemă logică cu toate elementele logice care pot genera relaxare şi le-am inclus în poezie. Această poezie este aşadar o poezie schematică nu doar moralistă şi ştiinţifică. Consecinţa firească este ca învăţând din această poezie, să se realizeze nenumărate poezii care generează virtuţi.

 

Sfârşitul poeziilor moralităţii ştiinţifice

 

Observaţi vă rog că am încercat să pun bazele moralităţii ştiinţifice, prin idei promovate în poeziile mele. Mi-aş dori ca munca mea să fie continuată de mine şi de alţii... Cum?


1. Prin a aduna laolaltă toate ideile valoroase care s-au scris in cele 3 mari religii si de către sutele de filosofi ai lumi...
2. Prin analiza foarte logică a tot ceea ce s-a scris, pentru a discerne ştiinţific ce este adevărat si ce nu. Apoi urmează să se analizeze în ce măsură aceste adevăruri au importanta si cat de adevărate sunt.
3 Apoi ar fi util ca aceste concluzii să fie scrise intr-o maniera atât de atrăgătoare încât milioane de oameni sa fie atraşi si de forma literara si de adevărul ştiinţific.
4. Ideal ar fi să am cat mai mulţi adepţi care sa îmi continue munca!
Totul pentru a schimba lumea din ce în ce mai mult în bine…

Poezi despre probleme sociale
Capitolul 4

 

  Ţiganul şi creştinul



A existat odată, un simplu ţigan,

Un om comun şi mult prea sărman,

Şi lui într-o zi i s-a întâmplat,

De un infractor, să fie-atacat...

 

Şi ca orice om de rău încercat,

Ca să se apere, a ripostat,

Şi l-a bătut şi l-a înjurat,

Şi-atunci infractorul, speriat a plecat.

 

Dar iată că-ntr-o zi, s-a întâmplat,

Şi un creştin, să fie-atacat,

Un creştin ce se credea, un suflet prea bun,

Dar era şi prost era şi nebun;

 

Căci i-a zis atacatorului cu suflet senin,

Te iert căci te pedepseşte, ce-i sfânt şi divin,

Şi pentru păcate, vei fi chinuit,

În infern vei fi, pe veci pedepsit...

 

Şi-apoi eu pe voi, v-am întrebat,

Cine-i mai rău, cu-adevărat?

Cel ce pe infractor, l-a-njurat şi lovit,

Sau cel ce-l trimite, într-un chin nesfârşit?

 

Cel ce-i hărăzeşte, o pedeapsă finită,

Sau cel ce-i hotărăşte, pedeapsa infinită?

Căci iată ce monstru desăvârşit,

Este creştinul de proşti preamărit...

 Sfârşitul poeziei 36 

 
Escrocii         

A fost odată un escroc,

Ce nu avea suflet de loc,

Şi ce vindea la fiecare,

Vindea drept aur. nişte fiare...

 

Dar alţii ce-s mai răi ca toţi,

Ce sunt de fapt doar nişte hoţi,

Spuneau că vând numai iubire,

Dar ei vindeau doar amăgire.

 

Şi prooroceau cu suflet de drac,

Nu fi bogat, ci fi sărac,

Şi cu viclenia lor omenească,

Doreau doar ei să se îmbogăţească;

 

Şi lumii toate, îi spuneau că iubesc,

Când ei de fapt, doar jecmănesc,

Căci niciodată nu s-au gândit,

La cel ce era de ei sărăcit...

 

Nu s-au gândit la cei prea sărmani,

La cei ce n-au, mâncare sau bani,

La cei ce de boală, crud au pierit,

Căci ei sunt răul desăvârşit...

       Sfârşitul poeziei 37  

Da! Nu păreţi miraţi, la unii preoţi mă refer. Cred că nu întâmplător Mântuitorul nostru l-a ales pe Iuda ca ucenic, ca să fie pildă pentru preoţi hrăpăreţi. Ei se pricep de minune să-i judece pe alţii dar când e vorba de ei, nu fac nimic pentru curăţirea morală a preoţimii. Excepţie fac cazurile în care se luptă pentru ciolan...

Genocidul          

Un preot cretin şi habotnic în toate,

La penis ţinea, o contabilitate,

Şi le spunea la toţi, cu neruşinare,

Când nu faceţi copii, păcatul e mare…

Contracepţia este păcatul firii,

Prin care distrugeţi, nădejdea nemuririi!

 

Şi când am înţeles, imensa lui prostie,

Doar eu l-am oprit, şi i-am spus cu omenie:

Ce s-ar întâmpla dragă, iubit ipocrit,

Dacă oamenii s-ar înmulţii, la infinit?

Şi-am să-mi permit să te întreb, acum mai departe,

Crezi că pământul poate ţine, şi o infinitate?

 

Dar Doamne cât de mulţi, atunci s-au supărat,

Şi cum cu-a lor credinţă, prea mulţi m-au condamnat,

Noi ascultăm de preoţi, creştinii toţi mi-au spus;
Şi au plecat cu toţii spre moarte ei s-au dus,

Căci Terra se va umple, şi va fi multă poluare,

Şi noi vom fi atât de mulţi, că nu vom mai avea mâncare....

 

Şi-atunci mult prea târziu, vom înţelege mai departe,

Că ascultând de preoţi, noi am găsit doar moarte...

                         Sfârşitul poeziei 38

Ecumenismul          

Doi preoţi cândva au existat,

Şi ei se certau pe un lucru ciudat,

Credeau că au dreptate mereu,

Că-l pot pricepe pe Dumnezeu...

 

Unul spunea, c-avea părul ondulat,

Celălalt spunea că era drept şi minunat,

Şi au discutat până, s-a înserat,

Şi-n câteva ore pe veci s-au certat.

 

Şi-atuncia ei, s-au despărţit,

Dar mult au greşit că nu s-au iubit.

 

                         *

 

De ce oare voi, vă despărţiţi?

Şi nu vă adunaţi, împreună să clădiţi?

De ce când Dumnezeu a zis: să fiţi împreună!

Voi vă certaţi, pentru-o idee nebună?

 

P.S.

Vă lăudaţi c-aveţi doar adevărul, şi-acum vi se-arată,

Dar pe un Dumnezeu ca el, nu-l veţi pricepe niciodată...

                         Sfârşitul poeziei 39

Părintele psiholog          

  Am întâlnit un părinte, desăvârşit,

  Ce-ar fi iubit, cu un dor infinit,

  Şi zadarnice sunt, cuvintele toate,

  Căci dragostea lui, e mai mare ca toate…

 

  De-aceea pe fiu, mereu l-a iubit,

  Şi nici o dată, nu l-a pedepsit,

  Dar fiul său avea, prea multă răutate,

  Şi tocmai de aceea, greşea mai departe.

 

  Şi pentru că, nimic rău nu i-a zis,

  El chiar credea, că orice e permis,

  Şi tatăl răbda pentru fiu, orice durere,

  Dar fiul nu răbda, îşi dorea doar plăcere…

 

  Pe părinţii orbi, atunci i-am oprit,

  Şi le-am zis să privească, ce au reuşit:

 

  Priviţi la un părinte, ce-ajută lumea toată,

  Precum şi la fiul, ce nu ridic-o piatră,

  La un părinte ce a suferit, un chin prea cumplit,

  Şi un fiu ce-şi doreşte, doar să fie fericit…

 

  Şi plânge zdrobită, întreaga mea fire,

  Că dragostea de rău, e totuşi amăgire,

  Căci fiul prea netrebnic, nu a iubit,

  Căci n-a fost pedepsit, atunci când a greşit…

 

                             *

  Şi-astfel iubirea pură moare,

  Ucisă de-adevărul ce doare,

  Se spune c-aş plânge neîncetat,

  Că nu pot iubi, cu-adevărat…

           Sfârşitul poeziei 40

Psihologul şi mânia          

 A fost odat-un om nervos,

 Ce se-nfuria fără folos,

 Şi omul nostru-ngrijorat,

 Spre psiholog el a plecat...

 

 Dar psihologul prea nesăbuit,

 Pe om, el chiar l-a liniştit,

 I-a zis că e normal, să fi-nfuriat,

 Că dacă faci aceasta, te-ai descătuşat,

 

 Şi-n clipele care-au trecut,

 Multă mânie omul a avut,

 Şi-atât de mult s-a înfuriat,

 Că pe un om, el l-a ucis îndat.

 

 Şi omul nostru-ncătuşat,

 Plângea în închisoare întristat,

 Dar iată că într-un sfârşit,

 Un preot acolo, a întâlnit.

 

 Şi-acesta-nainte de toate,

 L-a sfătuit să distrugă, a lui răutate,

 Şi după ce cu răul, omul s-a luptat,

 Mânia lui în timp a încetat.

 

 De-aceea oamenilor eu le-am dat povaţă,

 Să se gândească la ce fac în viaţă,

Şi psihologilor le-am zis,

Cuvântul vostru a ucis…

    Sfârşitul poeziei 41

 

Nebunia                  

Am să te-ntreb, cu-adevărat;

De ce de nebunie, te-ai depărtat?

De ce tu nu eşti, nebun şi ciudat?

 

Căci ai fi putut fi, doar chinuit,

De mii de coşmare, fără sfârşit,

Pe care suferinţa, ţi le-a hărăzit...

 

Căci suferinţa, de-n suflet se naşte,

Durere şi haos, tu vei cunoaşte,

Şi nebunia cea crudă, te paşte...

 

Şi până şi moartea, îţi pare prea dragă,

Căci vei fi distrus, o viaţă întreagă,

Şi ale haosului chinuri, în minte se-ncheagă.

 

Şi tu poţi ucide, sau poţi fi ucis,

Trăieşti în coşmaruri, de nedescris,

Tot drumul spre rău, ţi-a fost deschis...

 

Şi totuşi mi se pare, nedrept şi ciudat,

Căci toate acestea s-au întâmplat,

Că n-ai făcut sex şi nu te-ai distrat...

            Sfârşitul poeziei 42 



Am să-mi permit sa fac un mic comentariu la această poezie. Sper in capacitatea cititorului de a analiza şi discerne dacă comentariul meu este corect. După experienţa mea, absenţa sexualităţii face rău, dar chiar şi un copil este deprimat dacă părinţii nu îi pot cumpăra o jucărie sau dacă nu se joacă. Totuşi depărtarea de dragoste, este după părerea mea, o suferinţă mai mare. Care suferinţă a unui tânăr credeţi că este mai mare; dacă nu face sex cu prietena sau dacă îi moare mama? Creştinii sunt tentaţi să critice orice judecată potrivit căreia absenţa sexualităţii poate fi nocivă. Cred că aceasta ar însemna că nu este bine să te călugăreşti. Dar dacă pentru un călugăr rugăciunea şi dragostea creştină poate compensa absenţa sexualităţii, pentru un tânăr ce munceşte pe şantier ce îl poate compensa? Şi mai este un aspect al problemei, mersul pe munte este primejdios pentru că poţi cădea în prăpastie. Asta înseamnă oare să nu mai meargă nimeni la munte? Tot astfel chiar dacă călugăria poate însemna anumite riscuri; oamenii au dreptul să şi le asume...

Cred că şi postul prea aspru este un risc pentru cei ce au prea multă râvnă în Dumnezeu. La o predică de exemplu a fost lăudat sfântul Vasile cel mare, pentru că postea foarte mult, şi apoi spre sfârşitul predicii am aflat că a murit din cauza posturilor excesive. După părerea mea omul ar fi bine să se aproprie de Dumnezeu nu riscându-şi viaţa, ci prin rugăciune, dragoste, înţelepciune şi toate celelalte virtuţi ale omului.

Un altfel de risc al călugărilor este depărtarea de asistenţa medicală. Dacă medicul nu este aproape în caz de boală, călugărul poate muri. Ideal ar fi să se facă mult mai multe pentru a-i ajuta pe oameni ce s-au călugărit, dar să nu se renunţe nici la sfinţenia vieţii în mânăstire.

Materialista          

O fata frumoasa a existat,

Cum multe exista, cu-adevărat

Ce nu a iubit, nimic desăvârşit,

Căci banul e tot ce si-a dorit…

 

Si intr-o zi. un băiat si-a găsit,

Ce de curând s-a îmbogăţit…

Si pe băiat, ea mult l-a “iubit”,

Căci banul e tot ce si-a dorit…

 

Dar intr-o zi nefasta, ea a aflat,

Un om ce era mult mai bogat…

Şi pe primul ea l-a părăsit…

Căci banul e tot ce si-a dorit…

 

Dar după fiecare micuţă cununie,

Îşi găsea unul cu mai multa bogăţie,

Şi pe cel mai bogat, ea l-a îndrăgit,

Căci banul e tot ce si-a dorit…

 

Se mărita mereu, cu cel mai bogat…

Lăsând in urma un suflet întristat,

Dar sufletul ei era mulţumit…

Căci banul e tot ce si-a dorit…

 

Bărbatul ei, s-a schimbat de-odată,

Şi şi-a dorit si el o femeie bogata;

Si când fata a-mplinit vreo 30 de ani,

A părăsit-o pentru una cu bani.

          Sfârşitul poeziei 43

 

Porcul şi turturica    

 

A fost odată, un porcuşor,

Cu sufletul de drăcuşor,

Ce s-a-ntâlnit cu turturica,

Şi ei i-a zis: Trăieşte-ţi clipa!

 

Că şti că doar o viaţă ai,

Şi poţi trăi precum în rai,

Mănânci şi bei fără-ncetare,

Şi faci şi sex şi trăieşti tare!

 

Şi-aceasta porcu-a exclamat,

C-o atitudine de deşuchiat,

Dar turturica a zâmbit,

Şi porcului ea i-a vorbit:

 

Degeaba te distrezi astfel,

Dacă şi creierul ţi-e chel,
Spre tine ochii nu-i întorc,

Că ştiu prea bine că eşti porc!

 

Degeaba ieri te-ai bucurat,

Când sufletul ţi-e îngheţat,

Degeaba viaţa ţi-o trăieşti,

Dacă nimic tu însuţi eşti...

     Sfârşitul poeziei 44

 

Sfinţenia câinelui          

 

S-a întâmplat cândva, cu-adevărat,

Să existe pe lume, un suflet uitat,

O târfuliţă despre care, se poate spune,

Că a trăit mereu, doar în deşertăciune;

 

Dar pentru c-a iubit, a trupului plăcere,

De toţi e condamnată, la moarte şi durere,

Căci tot ce-i amăgire, cunoaşte un sfârşit,

Când eroina noastră, grav s-a îmbolnăvit;

 

Se spune că S.I.D.A., ar fi căpătat,

Şi viaţa ei trist, cumplit s-a terminat,

Şi cei care ar fi iubit-o, vreodată cu adevărat,

Ar spune c-astă soartă, ea nu a meritat,

 

Şi singur-a trăit, şi singur-a murit,

Şi numai al ei câine, a plâns şi a jelit,

Pe vremea aceia, pământul era plin,

Şi doar un căţel, a iubit-o puţin...

 

Se spune că-nainte, de-a fi murit,

Ea a strigat, către cel ipocrit:

Pe cât de mult, tu m-ai iubit,

Atât de mult meriţi, să fi răsplătit!

            Sfârşitul poeziei 45

Aici ţin să fac o precizare, da, am fost de acord cu legalizarea prostituţiei şi din dragoste pentru cel păcătos am scris această carte. Dar am să scriu o pildă din care cred eu, reiese că preoţii au dreptul la o opinie distinctă faţă de a mea.

 

Roadele unei târfe

 

A existat odată o târfă ce avea 10 clienţi, şi dacă prostituţia s-a legalizat a mai venit alături de ea încă 10 târfe. Ce însemnă asta? Că împreună vor avea 100 de clienţi. Nu se ştie sigur dacă numărul celor îmbolnăviţi cu această ocazie va scădea, se ştie sigur că ele nu vor mai primejdui sufletul a 10 oameni, ci sufletul a 100 de oameni, oameni care îşi pot distruge familiile din pricina imoralităţii. Poate că sufletul e mai important decât trupul.

Mulţi spun că povestea cu sufletul e o tâmpenie, dar cred eu că dacă se analizează ştiinţific, se va constata că vor creşte obiceiurile urâte ale celor ce frecventează casele de toleranţă. Aceasta este doar o teorie ne-demonstrată încă. Poate fi adevărată sau nu.

Dar totuşi cred eu cu adevărat mulţi creştini nu ştiu să-i iubească pe cei păcătoşi, pe târfe de exemplu. Vă dau un exemplu de ce se putea face şi nu s-a făcut. Se putea da o lege prin care amenda la prostituatele care-şi fac examenul medical să fie mai mică. Nu ştiu cât de mult va conta, dar tot, cred eu, este un lucru bun.

Destinul tragic              

A fost odată-n lume, o prea scumpă floare,

Rănită de al lumii întuneric prea mare,

Şi pentru că iubire prea sfântă nu i-au dat,

S-a sinucis având un suflet, mereu neîmpăcat.

 

Şi criminalii ce-au ucis-o, prin negrul lor cuvânt,

Nu cred că merită lumina, acolo în mormânt,

Dar iată îi întreb pe preoţi, de ce nu au iubit,

Pe cei ce au avut, un mult prea crud sfârşit…

 

Şi-aş vrea să vă rog, mereu fără-ncetare,

De toţi cei ce-au greşit, s-aveţi îndurare,

Şi sufletul mi-e rugă, o Dumnezeule prea mare,

Ca să-i iubeşti cu-a ta iubire, nepieritoare..

 

Şi singur plâng c-un suflet, mult prea rănit,

Pe sfinţii sau pe fariseii, ce nu te-au iubit,

Că Dumnezeu a poruncit, c-un adevăr minunat,

Pe păcătoşi să îi iubeşti, cu-adevărat neîncetat...

                        Sfârşitul poeziei 46

Am scris această poezie impresionat de sinuciderea unei fete pe care nu am cunoscut-o pe nume Alina.

Mă iartă Doamne că poate am interpretat greşit cuvintele tale, căci tu ai spus să îi iubim şi pe păcătoşi şi eu am înţeles că trebuie să-i iubim cu-adevărat neîncetat. Şi mă mai iartă Domne, că am reuşit să scriu o poezie care îi critică pe preoţi, şi nu am reuşit să scriu doar o rugăciune pentru sufletele celor ce s-au sinucis...

Rugăciunea iubirii infinite           

Înalţ azi Doamne,

O rugă către tine,

Că îmi doresc din suflet,

Tot ce e sfânt şi bine.

 

Te rog s-aduci în lume,

Iubirea sfântă, infinită,

Şi-acum şi pe vecie,

Să fie împlinită...

 

Să nu-l răneşti vreodată,

Pe cel ce-i păcătos,

Şi să-i dai curăţie,

Să-l faci mult prea frumos,

 

Să nu mai fie demoni,

Şi iadul să dispară,

Şi pentru a ta slavă,

Nimeni să nu mai moară.

 

Să nu mai rabde nimeni,

Nimic din ce e rău,

Ca să slăvim întruna,

Mereu numele tău...

 Sfârşitul poeziei 47

Glosă cristal        
(fragment)          

Ce multă jale e în lume,/ Că vorbe reci nu pot a spune,

Stau oamenii în umilinţă,/ Zdrobiţi de suferinţă,

Copiii noştri nu au pâine/ Şi nimeni nu mai face-un bine,

În inimă nu mai e viaţă/ În suflet nu mai este speranţă,

Trăind doar în durere,/ Nenorocitul piere,

Deşi sânt plini de vină/ Şi orbi vor lumină,

În inimă nimic nu are/ Cel ce învaţă de la fiare,

Chiar dacă viaţa ţie senină/ Nu fi rece bob de tină...

 

……………………………………………

 

Nu fi rece bob de tină/ Chiar dacă viaţa ţie senină,

Cel ce învaţă de la fiare/ În inimă nimic nu are,

Şi orbi vor lumină/ Deşi sânt plini de vină,

Nenorocitul piere/ Trăind doar în durere,

În suflet nu mai este speranţă,/ În inimă nu mai e viaţă,

Şi nimeni nu mai face-un bine,/ Copiii noştri nu au pâine,

Zdrobiţi de suferinţă/ Stau oamenii în umilinţă,

Că vorbe reci nu pot a spune/ Ce multă jale e în lume.

                            Sfârşitul poeziei 48

Definirea glosei cristal

 

Explicitarea titlului;

Paralelismul ordine atomică-ordine literară. (electronii gravitează în jurul nucleului – predicatul în jurul subiectului) Ordinea microcosmosului determină ordinea macrocosmosului(asemenea structurii cristaline)

Sensul fiecărui vers dublu este explicit, (se poate întrezării dinainte sensul strofei ce va explicita fiecare vers – ca printr-un cristal.

Cred că adevărata valoare a acestei glose constă în faptul că nu a fost terminată. Autorul nu a vrut să se laude că a scris o glosă „complicată”, ci a vrut doar să-şi continue odiseea creaţiei sale, prin care îşi dorea ca ceea ce scrie să fie de cât mai mult folos, adică să aibă valoare umană. De aceea această glosă a fost abandonată.



              Schema glosei cristal                                                      Schema glosei







Atrocităţile bisericii      

Cât de oribil e să arzi un om,

Că a spus o erezie vreodată,

Şi însăşi sclavia, a fost apărată,

De preoţi habotnici, cu mintea stricată.

 

Şi-am să te-ntreb în câte războaie,

Au fost apărate, de nişte gunoaie,

Şi de câte atrocităţi, nenumărate,

Din cauza lor, noi am avut parte....

 

Şi cât de groaznic, ei îi pedepseau,

Pe cei ce apărau valori adevărate,

Pe când toţi cei din jur credeau,

Numai minciuni sau aiureli ciudate.

 

Şi câţi amărâţi, şi câţi nenorociţi,

Ce nu aveau, nici pentru morminte,

De preoţi habotnici, au fost jecmăniţi,

Şi-au fost amăgiţi, cu frumoase cuvinte…

 

Şi strigă către lume, întreaga mea simţire,

Că tot ce a fost bun, a venit prin iubire,

Căci totuşi al iubirii, prea dulce cuvânt,

A adus atâta bine, pe acest pământ…

 

Că totuşi despre cei, care vreodată au greşit,

Cu-adevărat pot spune, că ei n-au iubit…

                 Sfârşitul poeziei 49

Am să vă vorbesc despre câteva dintre atrocităţile biserici:

1. Toleranţa faţă de sclavia negrilor.
   - da, e adevărat, în America, pe când se foloseau sclavii negri, preoţii erau complici cu stăpânii de sclavi, ne-luând nici o măsură pentru a fi umani.
2. Război mondial oamenii au fost mitraliaţi.
   - da, e adevărat, în primul război mondial pe frontul rusesc autorităţile îşi puneau mai multă nădejde în preoţii ortodoxi, decât în tehnologia militară şi ca urmare oamenii erau mitraliaţi; “un ofiţer rus spunea, nemţii fac risipă de gloanţe noi facem risipă de oameni”.
3. Thomas de Torquemada, inchiziţia spaniolă ce a persecutat evrei.
   - da, e adevărat, persecutarea evreilor a fost dusă nu doar de Hitler, ci şi de preoţii catolici ai inchiziţiei care ucideau evrei.
4. Complicitatea faţă de Hitler.
5. Complicitatea faţă de preoţii pedofili.
6. Arderea pe rug a ereticilor
7. Goana după bogăţie.
8. Apărarea preoţilor securişti.
9. etc.

Şi văd roadele lor        

Azi văd cum cei ce sunt, prea buni şi zâmbitori,

Nu sunt de fapt decât, nemernici foarte profitori.

Şi chiar am învăţat cu greu, din a vieţii povaţă,

Că-n cele din urmă hoţii; îşi dau arama pe faţă.

 

Toţi şmecherii ce au, în suflet multă răutate,

Şi-arată caracterul, prin vorbe şi prin fapte...

De-aceea deschid ochii minţii, spre a putea zării;

Căci vreau să văd mai bine; cum sunt, şi ce vor fi.

 

De-aceea eu pun lanţ, la tot ce am sau am avut,

Şi mă păzesc să nu mai fie, nimic niciodată pierdut;

Aştept tăcut înţelepciunea, şi când în suflet va vorbi,

C-o singură idee, pe toţi pe veci° îi pot zdrobi...

                      Sfârşitul poeziei 50

Zimbrul     

Unde gloria distrugerii, cândva a trăit,

Şi unde mulţi nefericiţi au suferit;

Unde ticăloşia, dezastre a adus,

Acolo timpul s-a oprit. Şi am grăit:

 

- N-are nevoie de bani cel bogat,

Ci cel mai amărât şi mai scăpătat.

- N-are nevoie de carte, cel înţelept,

Ci cel ce nu ştie... răspunsul corect.

 

Şi cine are nevoie de bunătate,

Cel ce  de bine, n-a avut parte.

Şi cine are nevoie de speranţă,

Cel amărât; şi zdrobit° de viaţă.

 

Şi doar atât îţi mai pot spune,

Nimic nu este drept, pe-această lume,

Dar eu voi lupta mai departe,

Să fie pe lume puţină dreptate.

 

Că prea mulţi păianjeni, ascunşi stau la pândă,

Prea multe curse, ei vor să-ţi întindă;

Şi cum să te aperi, când nu eşti pregătit;

Că victimele oarbe au, destin pecetluit.

 

Şi se zbat degeaba, se zbat în disperare;

Se zbat zadarnic, că nu au scăpare.

Şi prea multe vise, sunt astfel sfâşiate.

Prea multe vieţi, sunt de ei devorate...

 

                          *

                 *              *

 

De ce ne-nsingurăm, ca pietrele° în nesimţire?

Şi nu ne adunăm, zâmbind de fericire.

Ca un om care se luptă, pentru tot ce-i minunat;

Şi toate cele bune, în suflet le-a păstrat.

 

Ca un zimbru puternic; şi neînfricat,

Ce se-adună în turme, când e ameninţat.

Şi de s-ar năpustii° ca o furtună, necruţătoare;

Nici o fiară din codru, n-ar avea scăpare...

 

Şi totuşi viaţa noastră, îmi pare blestemată;

Întreaga noastră fericire, de ticăloşi e luată.

Mii de speranţe° vise, de moarte vor fi scoase,

Şi va rămâne-n urmă, doar un morman de oase.

 

Şi veac peste veac, doar victime au fost;

Şi timpul trece peste veacuri, fără de rost,

Nu vreau să fiu ca voi! Atunci am strigat;

Şacal prea mişel; sau miel sfâşiat!

            Sfârşitul poeziei 51

  Urmează o poezie dedicată ipocriţilor

 

Mult stimate        

Mult stimate° domn ipocrit,

Şi porcul are ce şi-a dorit,

Şi în mocirla lui e fericit,

Dar e un gunoi desăvârşit...

 

Şi boul trage adesea la jug,

Dar lasă în urmă, o urmă de plug.

Căci de nu ai nici o valoare,

Eşti ca o pleavă spulberată în zare.

 

Şi leul răcneşte câteodată ca tine,

Fără să ştie ce-i rău şi ce-i bine,

Dar când dispreţuieşti, vei fi dispreţuit;

Şi când nu gândeşti eşti un tâmpit.

 

Ş-ai crede că furnica n-ar fi gândit,

Şi totuşi piramide ea a clădit,

Şi deşi ea este, mică de tot,

Îţi demonstrează că eşti idiot.

 

Eşti mai prejos decât orice făptură,

De nu gândeşti eşti lepădătură,

Şi fără de suflet nu eşti fericit,

Şi nu ştii câţi oameni, ai nenorocit...

            Sfârşitul poeziei 52

       Împărăţia curviei

 

          Am făcut cândva greşeala să critic imoralitatea generalizată de care foarte multe fete dau dovadă. Toată lumea le batjocoreşte pe prostituate, dar de ce nu critică nimeni, obiceiul fetelor de a alerga după bani? Am spus odată unei fete care părea cumsecade, voi (fetele) nu ştiţi să preţuiţi un om chiar dacă ar fi un înger, căci alergaţi după bani şi nu ştiţi să preţuiţi omul. Ştiţi ce a făcut ea? A scris un comentariu despre mine în care mi-a spus: Eşti un înger pe pământ! Aşadar lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Am abandonat această poezie, pentru că am crezut că toată lumea mă va condamna pe mine, pentru că am îndrăznit să afirm, că trebuie preţuite şi virtuţile spirituale, şi oamenii care ştiu să fie oameni. Cred că se amăgesc multe fete, pentru că un om care nu ştie să fie om, degeaba are bani, că nu va şti să aibă grijă cu adevărat de un sufleţel de fată.

 

 Sfârşitul poeziei abandonate 53

poezii despre credinta

capitolul 5

 

De-aş avea un fiu   

De-aş avea un fiu, Dumnezeule mare,

I-aş dărui ale luminii raze de soare,

Şi din dragoste curată, lui eu i-aş spune,

Tot adevărul, despre întreaga lume...

 

I-aş dărui castele de mărgean,

De mii de ori mai mult decât ce am,

Şi totuşi poate Dumnezeu îţi zic,

Nu pare-a dărui acum nimic…

 

Să-l învăţ să iubească, iubirea curată,

Să aibă inima senină, şi-o viaţă minunată,

Si dragostea să-i fie, prea infinita si adevărată...

Să vrea ca nimeni, să nu ardă în iad vreodată,

 

Ştiu că prin adevăruri, boli s-ar fi tămăduit,

Şi atâtea milioane, nicicând n-ar mai fi pierit,

Războiul şi moartea-n lume, n-ar mai fi venit

Dacă dumnezeu cel sfânt, adevăr ar fi grăit...

 

Dumnezeu e cel ce ştie, toate câte sunt pe lume,

Dar cu toate astea totuşi, nimic nu pare a spune...

Dumnezeule din ceruri, dac-ai spune un cuvânt,

Câte certuri şi războaie, n-ar mai fi pe-acest pământ?

 

Vreau ca-ntreg pământul ăsta, mut să fie de uimire

Că poate să existe-n lume, atât de multă fericire....

Şi sufletu-mi strigă, din nou către tine,

Să te implor Doamne, iubeşte ca mine...

                  Sfârşitul poeziei 54

     Rugăciuni          

 

     Curăţie         

Inima îmi plânge; Doamne de ruşine,

Că nu te iubesc; cu-adevărat pe tine;

Şi gânduri murdare; mă sfâşie-n noapte,

Fără de tine pier; către beznă şi moarte...

 

Şi târât de-atâtea, coşmare spurcate,

Mă ispitesc sminteli nenumărate;

Şi totuşi te implor, Doamne pe tine;

Să nu mă dai pierzării pe mine...

 

Că fără îndurarea ta, cea nemăsurată;

Tot ce e bun; spre moarte se-ndreaptă,

De-aceea te implor; dă-mi inimă curată,

La tine să mă rog; cu dragoste adevărată...

 

Şi când plecam genunchii, ai sufletului meu;

Prea sfântul Dumnezeu, nu mă lăsa la greu,

Şi-o fecioară sfântă; cu-a sufletului puritate,

Ea poate duce ruga mea; spre cerurile-nalte;

                   Sfârşitul poeziei 55

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ajutorul primit; când rosteam în rugăciune Acatistul Sfintei Parascheva...

 

Iertare   

Dă-mi Doamne sfinte, o inimă de floare,

În suflet să am a păcii iertare,

Scăldat în străluciri de soare,

Să simt a împăcării binecuvântare.

 

Şi te implor pe tine, Dumnezeule mare,

În lume să fie pe veci îndurare,
Greşelile noastre să fie iertate,

De tot ce e rău, sa fim prea departe...

 

Şi m-am trezit zdrobit, de-a lumii nebunie ,

Suflet rănit înconjurat de poezie,

Vreau doar ca dincolo de toate,

Să mă ridic şi să pot pleca mai departe.

 

De ce ai în inimă gânduri haine?

Dumnezeu pedepseşte, mai bine ca tine,

Cunoaşte sufletele, prea vinovate,

Şi lasă în urmă mai multă dreptate...

 

P.S.

Şi din suflet Doamne te rog să mă ierţi,

Chiar dacă merit doar să mă cerţi...

             Sfârşitul poeziei 56

Ipocrizie   

Mai ipocrit decât toţi, Doamne eu sunt;

Eu am fost ca pleava, spulberată de vânt.

Şi deşi am fost un monstru, încă mai sper;

Să-mi dai Dumnezeule, îndurare din cer…

 

Că pentru că n-am iubit, sincer cu adevărat,

Faptele mele toate, au ajuns doar păcat...

Dă-mi Domne putere, din nou ca să sper,

Să ard ca o lumină, din dragoste de cer,

 

Că multe lucruri par, chiar mult prea cuvioase,

Dar clădesc prin păcate, doar lucruri mincinoase,

Căci păcatele clădesc, destine dureroase,

Şi ele lasă-n urmă; numai păduri de oase.

                   Sfârşitul poeziei 57

Pocăinţa    

Dă-mi putere Doamne sfinte, să regret cu adevărat,

Că n-am căzut în rugă, la tine-ngenunchiat;

Şi nu te-am implorat fierbinte, din suflet eu pe tine,

Să mă învredniceşti pe mine, să fac  şi eu un bine...

 

Şi inima-mi zdrobită plânge, şi cade la pământ,

Că ştiu Doamne sfinte ştiu, că mizerabil sunt...

Altă scăpare nu mai am, decât dacă mă rog la tine,

Şi nu-ndrăznesc să te privesc, că Doamne mi-e ruşine.

 

Dar nădejdea veacurilor toate, este numai întru tine;

Tu eşti singura speranţă; de a face-n viaţă bine...

Că singura nădejde-n lume; care vreodat-a existat,

Va fi doar în ce-i bine; şi-n ce e bun cu-adevărat...

 

Din suflet vreau să rog, toţi sfinţii să mă ajute,

Să plâng cu-adevărat, cu lacrimi bune, multe...

Că fără dragostea cea sfântă, şi binecuvântata curăţie,

Tot suflet-mi pare pustiu, şi sunt doar nebunie.

 

Şi acum implor tot cerul, pe toţi cei buni şi minunaţi,

Pe Dumnezeu eu să-l ascult, vă implor să m-ajutaţi,

Şi pentru-a cerului lumină, pe toţi vă rog să vă rugaţi;

Cu rugi prea sfinte şi adevărate, scrise de sfinţi adevăraţi...

                            Sfârşitul poeziei 58

Umilinţă

Din suflet Doamne te implor; cu-ntreaga mea fiinţă;

Să-mi dai prea sfinte Doamne; în suflet umilinţă;

Şi pierdut în rugăciune; să simt cât sunt de mic;

Că Dumnezeule° fără de tine; oricine e nimic...

 

În locul aroganţei blestemate; care aduce numai moarte,

Să-mi dai cu-adevărat, a smereniei prea scumpă bunătate.

Şi absolut orice necaz; şi absolut orice durere;

Să îl pot răbda veşnic oricând; smerit în tăcere...

 

Şi chiar de mă faci rege, si chiar de mă faci sfânt,

Să simt că sunt nimic, aici, pe-acest pământ

Să simt că fiecare, e doar un păcătos,

Şi tu-l poţi ridica şi-l face mai frumos.

 

Dă-mi ochi ca să privesc, cum arogantul s-a oprit,

Căci crede că a reuşit şi este prea desăvârşit,

Dar smerenia e calea, virtuţilor mult prea curate

Doar de o ai pe ea in suflet, vei merge mai departe.

 

Şi iarăşi eu Doamne, azi te implor pe tine,

Sădeşte umilinţă, în cele ce-s în mine...

Ca eu să pot trudi, să fac doar ce-i bine,

Să pot lăsa în urmă, a iubirii minune...

                Sfârşitul poeziei 59

Iubite-voi Doamne!   

Iubite-voi Doamne, infinitate,

Iubite-voi Doamne, cu puterile toate,

Iubite-voi Doamne, până la moarte,

Iubite-voi Doamne, şi mult mai departe.

 

Iubite-voi Doamne, a binelui stea,

Iubite-voi Doamne, dragostea mea,

Iubite-voi Doamne, putere măiastră,

Iubite-voi Doamne, dragostea noastră.

 

Iubite-voi Doamne, totală-nţelepciune,

Iubite-voi Doamne, în rugăciune,

Iubite-voi Doamne, supremă speranţă,

Iubite-voi Doamne, singura viaţă.

 

Iubite-voi Doamne, mai mult decât tot,

Iubite-voi Doamne, cu tot ce eu pot,

Iubite-voi Doamne, oricât ar fi de greu,

Iubite-voi Doamne, iubite-voi mereu,

 

Şi dacă-ntr-o zi eu mă voi jertfi,

Iubeşte-i Tu Doamne, pe-ai lumii copii…
             Sfârşitul poeziei 59-1



Mă iartă    


Mă iartă Tată, că vorbesc cu tine,

Că numai Tu şti, mereu ce e bine,

Doar Tu poţi face, lucruri sublime,

Şi binele Universului, nu e în mine...

 

Mă iată Tată, că mă mândresc,

Căci furnica nu e, infinitul ceresc,

Numai a Ta este, întreaga bunătate,

Doar Tu poţi face, lucruri minunate...

 

Mă iartă Tată, că iubesc arginţii,

Şi nu ştiu să-mi iubesc, Părinţii.

Că ale bogăţiei, puteri desfrânate,

Nu pot clădi, inimi curate.

 

Mă iartă Tată, că-s invidios,

Pe cel ce pare, mai frumos,

Că inima mi se preface în tăciune,

Dacă iubesc ce e deşertăciune...

 

Mă iartă Tată, că sunt desfrânat,

Şi nu iubesc, cu-adevărat,

Căci dragostea de-ar strălucii,

Plăcerea-ndată va muri...

 

Mă iartă Tată, că m-am lăcomit,

Că ambiţia mea, nu are sfârşit,

Căci orice corp, devine găunos,

Când primeşte pe cele, fără folos

 

Mă iartă Tată, că-s mânios,

Căci aduc durere, când sunt furios,

Căci mânia aduce, suferinţă şi moarte,

Şi ale distrugerilor, amară strâmbătate

 

Mă iartă Tată, căci leneş sunt,

Şi nu clădesc nimic pe pământ,

Căci dacă omul, se va opri,

Luminile binelui, nu vor strălucii.

 

Şi dă-mi a înfinitului iubire,

Să pot urca spre desăvârşire.

În Tine s-am credinţă şi speranţă,

Să pot aduce-n lume viaţă...

 

S-aduc în lume, lumin-adevărată,

A dragostei lină, iubire curată.

S-aduc în lume numai bine,

Ce poate fi numai în Tine.

       Sfârşitul poeziei 59-2

Precizare: Sper să mă ajute Dumnezeu să scriu o carte doar de rugăciuni:



alte poezii religioase      

 

Astăzi       
                   Colind de Paşte 

Astăzi da, eu vă urez de bine,

Astăzi da ,de sfinte sărbători,

Să iubiţi cât inima vă ţine,

Să iubiţi ca strălucirea-n zori.

 

Astăzi da, a răsărit lumina,

Astăzi da, iubirea-i printre noi,

Astăzi fericirea e deplină,

Astăzi pacea vine peste voi.

 

 Refren

Om de pe pământ

Lasă-mă să cânt,

Inimă de foc

Lasă-mă să joc,

Căci ca niciodată;

Viaţa-i minunată!

 

Orice supărare piere,

Orice om este îndrăgostit,

Astăzi bucuria este mare,

Astăzi cerul este fericit!

 

Ale cerului flori, alintă pământul,

Cu sufletul lor, curat şi fragil,

Soarele tandru, sărută văzduhul,

Cu zâmbetul cald, al unui copil.

          Sfârşitul poeziei 60

           Drum către oameni

În lacrimi să se topească, Doamne sufletul meu;

Că am greşit atât de mult, şi îmi pare rău;

Şi eu sunt vinovat, mai mult decât oricine;

Că nu te-am iubit, cu-adevărat pe tine...

 

Şi de durere plânge, zdrobit sufletul meu;                     

Că pe cel de lângă mine; nu îl iubesc mereu,

Şi plâng într-o lume, doar plină de şnapani,

O goană orbească, doar pentru bani;

 

Cine mai pleacă după oaia pierdută,

Care din orbire, doar răul ajută?

Că prin neştiinţă, şi din răutate,

Va lăsa urmă, doar strâmbătate...

 

Şi oare câţi, vor rătăci prea departe;

De ce e omenie, şi-aduce dreptate?

Cât vom mai răbda, atâta strâmbătate,

Oare câtă suferinţă, oare câtă moarte...

 

Deşi nu-s teolog, al acestui pământ

Şi nici nu sunt vrednic, de ce este sfânt,

Eu tot aş vrea s-aduc în lume bunătate;

Şi ale toleranţei roade minunate...

 

Eşti suflet ca mine, eşti suflet ca mine,

Şi nu ţi-am făcut niciodată vr-un bine!

Ajută-l tu Doamne, că eşti desăvârşit,

Să poată iubi sincer mereu, să fie fericit!

                Sfârşitul poeziei 61

    Bla, bla, bla, comparaţii prea ieftine...
   Cântec

Dumnezeule prea sfinte; eu strig către tine,

Umil şi prăbuşit în rugăciune,

Că numai tu Doamne; aduci doar bunătate,

Şi dulcea îndurare peste toate...

 

Că eşti în lumea asta; iubirea cea sublimă,

Şi singura speranţă în lumină,

Şi oricâte vorbe bune, în lume azi s-ar spune,

Doar Tu ne dai înţelepciune...

 

Şi ani de zile-am învăţat, numai idei nebune

Dar vine adevărul numai de la tine...

Că orice pasăre curată, ce pururi din aripi bate,

Se-nalţă din credinţă, mai departe...

 

Refren:

Ascultă-mă prea sfinte, din suflet te implor,

Că vreau doar să-ţi fiu de ajutor,

Şi aduc peste oameni, doar nefericire,

Că fără de tine, trăiesc în orbire...

 

Doar Tu eşti pe-astă lume izvor izbăvitor

Şi strig către tine, dă-mi ajutor,

Că eşti iubitor de oameni; şi singura speranţă,

Şi-aduci în lume numai viaţă...

 

Şi fără de tine, pierdute-s Doamne toate;

Doar tu aduci virtuţile adevărate...

Şi oricât aş iubii, eu sunt numai păcat,

Că numai Tu iubeşti cu-adevărat.

 

Şi vreau să-ţi cer iertare, că tu eşti absolut...

Că am greşit şi fără tine sunt pierdut...

Şi pentru c-am greşit, mai mult ca lumea toată;

M-aş pocăi m-ai mult ca niciodată.

 

Învredniceşte-mă să te iubesc, părinte prea desăvârşit;

Chiar dac-aş suferi oricând; un chin infinit.

Să-mi plec genunchii şi să plâng, în umilinţa adevărată

Ca să iubesc iubirea, cea mult prea minunată...

                       Sfârşitul poeziei 62

 Pentru mine Dumnezeu

Pentru mine Dumnezeu, e prea sfântă iubire,

E frumuseţea care zboară, spre desăvârşire...

E minunea cea mai mare, i-a fericirii poartă;

Prin cărările iubirii, e cea mai luminoasă soartă...

 

I-a minunilor minune, ce le naşte-n veci pe toate,

Este numai îndurare, speranţă şi doar bunătate.

 

Şi-aş vrea să urlu tare, s-audă întreaga fire,

Că Dumnezeul nostru însuşi, este numai iubire

Şi nici fără de dragoste şi omenie,

Credinţ-adevărată, nu are cum să fie...

 

P.S.1

Ce scriu de spre credinţă, mai bine nu citiţi.

Căci de n-aveţi iubire voi sunteţi aiuriţi,

Şi eu nu scriu pentru fanatici, nebuni şi smintiţi;

Ce vor a se-mbuiba, şi sânt doar ipocriţi.

 

P.S.2

Nu-mi plac canoane crude, ce de milă sunt departe,

Reguli fanatice ce parcă sfidează; ce este bunătate,

Dar deşi e incredibil; adesea au multă dreptate,

Că cel ce-adevărat iubeşte; le poate chiar pe toate...

                         Sfârşitul poeziei 63

Mai bine   

Decât un geniu iscusit,

De toată lumea preamărit

Ce niciodată n-a iubit,

Mai bine prost şi-ndrăgostit.

 

Decât bogat şi îngâmfat,

Ce pe sărmani I-a înşelat

Şi nimănui nimic n-a dat,

Mai bine un ratat.

 

Decât un suflet înrăit,

Întotdeauna fericit

Ce are tot ce şi-a dorit,

Mai bine trist şi chinuit.

 

Decât s-afirm vreodată

Că ştiu ce n-am ştiut,

Că ştiu ce niciodată

Eu nu am priceput ,

 

Decât să ignor cerul

Să nu văd adevărul,

Decât să spun tâmpenii

Şi să cred bazaconii,

Mai bine brotac;

Căci broasca râioasă de lac,

Spune doar ;-Oac!…

 Sfârşitul poeziei 64

Ruşine     

Azi îmi e ruşine Doamne, de alţi şi de mine,

Că deşi suntem creştini, ne cam batem joc de tine.

Dar din suflet te implor, s-avem dragoste curată;

Că din tot ce e în lume, ea e cea mai minunată…

 

Că în lume ce-i sminteală, şi-are inimă de fiară,

A distrus ce-i puritate, şi lumina de fecioară;

O fiinţă dulce albă, ce iubeşte respiră doar virtute,

E distrusă de noi astăzi cei cu suflete de brute…

 

Şi câţi martiri şi sfinţi, ieri nu s-au jertfit,

Doar pentru-a avea noi astăzi, dragoste-n sfârşit,

Şi de ce în astă lume, doar pentru plăcere,

Am uitat cu toţi de dânşii şi clădim durere…

 

Oare de ce şi tu Doamne, ieri te-ai răstignit,

Spre a fi acum şi astăzi, prea batjocorit…

De ce ne hrănim mereu, cu sângele tău,

Şi iubim în astă lume, mai mult ce e rău.

 

Voi cei din cer, v-aţi jertfit pentru noi,

Şi nimeni, de-aici nu s-a jertfit pentru voi;

Ne iartă tu Doamne, c-ai fost crucificat,

Şi ştiu că şi astăzi, doar chin ţi-am fi dat…

 

Căci a noastră răutate, da, chiar este infinită,

De distruge ce-i lumină, pentru-o patimă smintită.

                         Sfârşitul poeziei 65

Aş vrea

Aş vrea să fiu o floare,

Mereu încântătoare,

Aş vrea să fiu o stea,

Ce nu te va uita...

 

Refren

Dumnezeule din cer,

Spre tine eu sper,

Că eu sunt prăbuşit,

Din dragoste rănit,

Şi vreau ca zi de zi,

Ca să te pot iubi...

 

Şi-aş fi un fluturaş,

Al luminii drăgălaş,

Şi-aş fi un fulg de nea,

Că eşti iubirea mea.

 

Refren:

[...]

 

Aş fi o turturea,

Ce doar iubire vrea,

Şi-aş fi o gază mică,

Ce nu cunoaşte frică.

 

Refren:

[...]

 

Şi-aş fi a soarelui rază,

Ce-n lume luminează,

Şi-aş fi un univers,

Cu-al lumii înţeles.

 Sfârşitul poeziei 66

ARGUMENTE PENTRU BUNĂTATE    

capitolul 6    

 

Argumentele ceasornicului       

Orice organism are, întotdeauna nevoie de toate,

Căci viaţă nu se poate dacă, o inimă nu bate;

Şi voi fără înţelepciune, nu puteţi merge mai departe,

Că nu veţi ştii pe unde mergeţi; spre viaţă sau spre moarte,

Că deşi trăiesc în lume, mulţi oameni mult prea necăjiţi,

Tot aici vezi pretutindeni, prea mulţi orbi desăvârşiţi...

 

Şi eu chiar văd oriunde, doar minţi încuiate;

Ce nu ştiu nici un argument, când sunt nenumărate,

Că din orice mecanism; orice piese ar fi aruncate;

Să ştiţi că nu vor mai merge; maşinăriile toate...

Şi atâtea lucruri sunt, bolnave-ngrozitor.

Şi Doamne cât de mult, de doctor mi-e dor!...

Că toate au nevoie; de atâta ajutor...

 

Şi mâine oare ce vei mai face? mai stimată societate,

Dacă doar prin ignoranţă, distrugeţi vieţi nevinovate?

Că fără roţi ce poartă, toate în spate,

Maşinile s-ar fi târât, o eternitate...

 

Şi-n lume sunt atâţia ipocriţi şi răi;

Şi toţi se vor exemplu pentru voi,

Şi după ce că sunt; proşti atât de mulţi;

Mai eşti obligat şi să-i asculţi...
         Sfârşitul poeziei 67

Castelele autodeterminării        

Iată că vă-ntreb, sincer şi uimit:

În suflet tău, ce sentimente-ai zidit?

Dar cu-a ta minte, spune ce ai gândit?

Şi cu gândurile tale, oare ce ai reuşit?

 

De ce când omul ar trăi, şi el o iubire,

N-are nimic în suflet, e doar amăgire,

De ce când caută şi el, un adevăr desăvârşit,

E-nconjurat de pretutindeni, de ce e prea smintit.

 

Cum crede că binele, în el mai trăieşte,

Când nici un sentiment, în suflet nu-i creşte?

Şi în inimă are, de-a valma adunate,

Răutăţi şi tâmpenii nenumărate.

 

Ce face omul, distrus de orbire,

Să aibă in inimă puţină iubire?

Ce vrea să gândească, şi ce vrea să ştie?

Să nu aibă-n minte, atâta prostie...

 

Aş vrea ca să vedeţi, că adevăr voi spune,

Ca omul se va face, mai bun prin rugăciune,

Şi dacă nu mă credeţi, vă rog a cerceta,

Şi-apoi să spuneţi lumii, ce chiar voi veţi vedea.

 

Dar chiar şi monoideismul, i-o cale de ateu,

Ce parcă nu te lasă, atunci când îţi e greu...

Dar plâng că pentru trup atleţi s-au antrenat,

Şi pentru-a lor iubire, s-au lenevit de-ndat'.

 

Şi cum ar putea, în suflet să-i fie,

Puţin caracter, puţină omenie?

Ce trăieşte-n el, când săvârşeşte ceva,

Cum şi de ce roagă oare, la cineva?

Ce gânduri el a acceptat, cât el a trăit?

Şi-n a lui viaţă, oare ce a iubit?

 

*

 

Şi oameni frumoşi şi buni, ca nişte flori,

Ale naturii splendori, scăldate în zori,

Ale luminii calde, superbe binecuvântări,

Se călesc în focul, virtuţilor din zări...

             Sfârşitul poeziei 68

De ce...   

De ce sunt blestemat?

De ce îmi pasă mie?

 

Căci crimele ce-au fost, şi care or să fie,

Se nasc numai din răutate şi prostie.

Şi nebuniile care vreodată au mai fost,

Nu au avut nicicând, vr-un un rost... 

 

Că ţipă părinţii, la mii de copii,

Cu habotnicii, şi mii de prostii;

Şi-n loc de urlete, ei pot să le spună,

Cu înţelepciune, o simplă vorbă bună...

 

Şi mult prea mulţi acum vă rătăcesc,

Şi-n loc să vă ajute, ei doar vă orbesc,

Ei urlă ca nebunii, principii ciudate...

În loc să existe, iubiri adevărate...

 

În loc de ţipete, sau aiureli alambicate,

Am scris argumente, pentru bunătate.

Căci sincer cred, că va fi mai bine,

Făr’ de prostie, sau aiureli cretine,

 

Că orice nenorocire, în lume o să vie,

Ştiu că prin adevăr, distruse o să fie

De-aceea-am renunţat, la tot ce-am avut,

Şi am încercat, mereu doar să v-ajut.

 

Şi-acum, mai am un singur gând în fire,

Să las în urma mea, doar fericire,

Şi poate că vreodată, şi eu am greşit,

Dar totuşi vă spun, cum am gândit.

              Sfârşitul poeziei 69

De ce oare     

De ce mă amăgesc atât, şi am ajuns smintit,

De ce sunt eu, penibil; şi prea nefericit;

Că în astă crudă lume, şi un copil va spune

Că numai omul bun, va face un bine.

 

Doar el poate aduce-n lume, lucruri bune şi de preţ,

Că îi pasă de ce face, şi nu e un nătăfleţ;

Astfel în întreaga viaţă, el firesc va face bine,

Doar el poate va avea, într-o zi grijă de tine...

 

Şi-n lume poate-o să găseşti, doar ce tu ai căutat.                  

Şi în preajmă o să-ţi fie; cel cu care, bine te-ai purtat,

De vrei să ştii cine e el, trebui să discuţi cu el,

De vrei să ştii ce el va face, trebuie să-l laşi în pace.

 

Dar să nu-ţi baţi joc de el, şi să nu-l nenoroceşti,

Că dacă el e înţelept, n-o să poţi să îl prosteşti.

Şi dacă îl chinui, nu-l respecţi şi nu-l cunoşti,

Din suflet îţi doresc: Să fi înconjurat de proşti!

                     Sfârşitul poeziei 70

Fiara     

O fiară reală, este şi a fost odată,

Şi nu e deloc poveste, ci este adevărată;

Ea devorează tot, ceea ce-ţi place ţie,
Numele ei e: răutate şi prostie...

 

Şi e mai complexă, decât orice visare;

Mai neagră decât, orice-ntunecare;

Mai hidoasă decât, mii de cuvinte,

Mai macabră decât, mii de morminte.

 

Doar că cel, care-n suflet iubea;

A plecat îndată, să se lupte cu ea.

Chiar de ştia, că ar putea murii,

Chiar dacă şi sufletul, i s-ar nărui...

 

Şi într-o sălbatică, luptă fatală,

În cea mai aprigă, încleştare mortală,

Un om firav, şi-atât de moale;

S-a luptat cu forţe, universale...

 

Şi prea mulţi nemernici, mai apoi s-au fălit;

Că dragostea şi ei, prea mult au preţuit;

Doar piatra de mormânt, atunci a grăit:

- Un singur om a murit, un singur om a iubit.

 

Şi pentru c-au pierit, ai luminii eroi,

Iadul domneşte avid, printre voi;

C-alături de ei, întreaga lume ar fi de vis,

Aţi fi iubit cu-adevărat, şi-aţi fi trăit, în paradis...

                    Sfârşitul poeziei 71

poezii de dragoste

capitolul 7 

Suflet curat            

Suflet curat, suflet de-argint,

Cu vorbe dulci, vreau să te-alint,

Minunea mea mare, sublimă de dor,

Prea scumpă iubită, spre tine eu zbor...

 

Suflet curat, a fericirii dragă salbă,

Mă-mbată în lumină, splendoarea ta albă,

Hai vin-o la mine, nespusă comoară,

Prea dragă primăvară, domniţă căprioară...

 

Refren:

Dacă iubeşti, un suflet curat,

Trăieşti ce poate fi, mai minunat,

Şi totu-i de vis, totu-i frumos,

Trăieşti într-un basm, miraculos!

 

Suflet curat, din prea dalbă lumină,

Alungă-mi tristeţea şi durerea mi-alină,

Nespusă minune, îngeraş încântător...

Apleacă-te asupră-mi, sărută-mă uşor!

 

Suflet curat, a astrelor splendoare,

Adevărată viaţă, smulsă din soare;

Fi binecuvântată, frumoasa mea cuminte,

Iubită nebunie, iubeşte-mă fierbinte!

               Sfârşitul poeziei 72



P.S. Este trist că s-au scris multe poezii despre frumuseţea trupească şi nu am găsit nicăieri o poezie despre frumuseţea sufletească. De aceea am scris eu una...

 

Alături de tine         

Alături de tine, toate grijile pier,

Şi gândul se-ndreaptă umil către cer,

Alături de tine, viaţa-i senină;

Şi eu plutesc îmbătat de lumină.

 

Alături de tine, stelele zâmbesc,

Doar lângă tine simt că trăiesc,

Alături de tine, viaţa-i un vis,

Alături de tine, sunt în paradis…

 

Alături de tine, tot răul păleşte,

Şi inima-ţi spune, că te iubeşte,

Căci fără tine, totu-i cumplit,

Şi eu mă simt în infern chinuit.

 

Alături de tine, mă simt împlinit,

Iubesc şi sunt, pe veci fericit,

De aceea-n astă lume, roze înfloresc;

Ca să-ţi spună eternic, că te iubesc…

 

Alături de tine, bucuria trăieşte.

Alături de tine, iubirea străluceşte,

Şi cuvântul iubirii, spre cosmos zboară,

Căci şi cerul iubeşte, a iubirii comoară…

                 Sfârşitul poeziei 73

Amăgirea viselor     

Se pierde viaţa dureros,

Pe lucruri fără de folos;

Şi clipele pierdute spun,

Păşeşte pe alt drum acum...

                                                         

Că dacă am trăi în vise minunate;

Cu toţii le-am putea face pe toate.

Dar facem prea puţine, în ce-i realitate;

Că risipim zadarnic; speranţe-adevărate...

                                                                                      

Prea sfinte Doamne, te rog dă-mi putere,

Să scap de amăgire; amărăciune şi durere;

Că pe când visele pot fi, nespus de frumoase;

Numai iubirea poate naşte, clipele duioase...

                  Sfârşitul poeziei 74

Dac-ai fi un suflet bun...

Ti-as pune pe cap, diademe de stele,
Si la picioare virtuţile Mele:
Te-as învesmânta, în dumnezeire,
Şi as muri de fericire...

Ţi-aş pune-n suflet, zâmbet de copil;
Si as îngenunchia tăcut, umil,
Sperând mereu, cu disperare,
Ca dragostea nicicând nu moare...

Si inima-mi striga din coaste,
Căci îmi doresc a te cunoaşte,
Şi as urla cu-ntreaga-mi fire,
Lăsaţi-mă sa sper, intru iubire!

         Sfârşitul poeziei 75

Înţelepciunea iubirii    

Când iubirea trăieşte, în suflet fierbinte,

Nu mai ai nevoie, de mii de cuvinte;

Că iubirile curate, sfinte şi imaculate,

Clădesc peste veacuri, lucruri minunate,

 

Şi faci pentru ea, tot ce poţi face,

Clădind în jur doar lumină şi pace,

Şi parcă ce faci, este prea corect,

Căci doar de iubeşti vei fi înţelept.

 

Şi când părinţii au, în inimă iubire,

Clădesc în jur, un cuib de fericire,

Şi doar lucruri bune, în jur dăruieşte,

Atât de minunat, e cel ce iubeşte...

 

Nu îşi înjură copiii, nici nu îi bate,

Şi doar bucurie, la cei dragi împarte....

Nu va iubi în viaţă, lucruri deşarte,

Că răutatea aduce, adesea doar moarte...

 

Şi parcă nu cunoaşte, niciodată moarte

Caută cuvinte, amare şi deşarte,

Căci o singură lege, şi Domnul a spus,

Că dragostea e de orice, mai presus...

 

Şi-astfel urmând, a iubirii lege,

Lumea toată o vom înţelege...

        Sfârşitul poeziei 76

Din dragoste de iubire, iubesc!      

Celui ce nu-i pasă, degeaba gândeşte,

Din nădejdea iubirii, înţelepciunea trăieşte;

Şi totuşi am ajuns, prostuţ şi smintit,

Din dragoste şi° suferinţă, eu am orbit.

 

Şi spre cer, semeţ se-nalţă, întreaga mea fire,

Că poartă în suflet prin veacuri, atâta iubire;

Şi inima imaculată, îngenunchiază delicată;

De iubire şi lumină, să mai scrie odată.

 

Şi toate se luptă c-un dor nebunesc,

Să atingă orizontul, pe care-l iubesc;

Şi strigă amăgită, durerea mea toată,

Iubesc! O fiinţă, prea minunată!
           Sfârşitul poeziei 77

Dragostea dorului
                           Cântec

Pe tărâmul florilor,

Sub cununa munţilor,

Plecai pe cărări de dor

Spre fereastra zorilor.

 

Născut să-mi găsesc menirea,

Eu îmi caut fericirea,

Ca să îmi ucid durerea

Şi ca să găsesc iubirea.

 

-Lumea străbătui în zbor

Ca eu să te aflu dor,

Spune-mi dorule de şti

Unde pot eu a iubi.

 

Mult am rătăcit,

Nimic n-am găsit,

Timpul greu mai curge,

Tot ce am îmi plânge,

Totul pare-n zadar,

Sufletul e pe jar,

Lacrimi au căzut,

Marea s-a umplut,

Inima-i prea grea,

Nu pot îndura,

Şi plină de jale

Ce groaznic mă doare,

Nu poate s-arate

În cât chin se zbate,

Nu poate răzbi

În piept mi-ar pieri,

Timpul greu a curs

Zi şi noapte-am plâns.

 

Dacă inima-r pieri

Ce mai pot eu a-mi dori?

Şi de ce eu aş mai trăi

Dacă dragoste-ar muri?

 

Marea şi vântul vuiau,

Munţi se cutremurau,

Şi-atunci supărat nespus

Dorul omului i-a spus;

 

Cât e lună şi e soare,

Dragostea nicicând nu moare!

 

Şi-atunci sufletul grăi;

- Chiar de luna ar pieri,

Da eu tot aş mai iubi.

  Sfârşitul poeziei 78 

Dreptul la iubire  

Decât în singurătate, şi prea nefericit,

Mai bine iubesc c-un dor infinit,

Că dragostea este, mai mare ca toate,

Şi poate spăla mai multe păcate…

 

De ce-aţi distrus, cu-a voastră ignoranţă, 

Din sufletul meu, chinuit o unică speranţă?
De ce m-aţi supărat, cu-a voastră duritate,
Care aduce-n urmă, întristare de moarte?

 

Dar ei ştiau de veacuri, gândurile astea toate,

Că era filozofia lor, dar erau orbi întru toate;

Dar spune-mi te rog tu ce-ai fi simţit,

Dac-ai fi pierdut, chiar tot ce-ai fi iubit?

Mai bine sunt adolescent, rebel şi fericit,
Decât să fiu un preot foarte ipocrit… 

Şi totuşi eu sunt fericit, când voi îi ascultaţi;

Că sunt şi printre ei şi oameni minunaţi…

                  Sfârşitul poeziei 79

  Glasul binecuvântărilor

    Cântec

Cine vrea ca să iubească,

Dumnezeu să-l răsplătească,

Dragostea să îl găsească,

Şi în suflet să-i trăiască...

 

Doamne te rog du-l departe

De singurătate,

 

Să-i dai dragoste curată

Că-i aşa de minunată

Când în inimă se-arată,

 

Fă ca-n veci să-i fie dată

Să nu moară niciodată,


Doamne fă ca orice plâns

Să îl stingă cu-n surâs,

 

Să îi treacă ca o boare

Orice supărare,

 

Şi speranţa-n el să crească

Să nădăjduiască,

 

Tot ce vrea să îşi dorească

Să i se-mplinească,

 

Să-i dai linişte deplină

Dă-i în inimă lumină,

Doamne adu-i că tu poţi

Mai aproape de noi toţi,

 

Să-i dai multă sănătate,

Bunătăţi nemăsurate,

Suferinţele scurtate,

Să aibă succes in toate.

 

Doamne umil mă rog ţie

Fie ca aşa să fie.

 

Cine ştie să iubească

Dumnezeu să-l răsplătească,

Dragostea în el să crească,

Ca un soare să lucească,

Ca o floare să-nflorească,

Zile multe să trăiască.

Doamne te rog fă să-i fie

Viaţa numai bucurie

Şi pacea la ei să vie,

Şi să stea o veşnicie.

 

Pacea-n suflet să adune

A luminilor cunune,

Să-i dai numai lucruri bune

Mai mult decât pot eu spune.

 

Dă-i de dincolo de zori

Numai binecuvântări.

 

Doamne , Doamne mă rog ţie,

Fie ca aşa să fie.

Doamne voi a-ţi mulţumi,

Pentru că putem iubi.

  Sfârşitul poeziei 80

Deşi vorbele mele, par a fi ipocrite; următoarea poezie nu va mai fi considerată blasfemie;
dacă înţelegeţi că, ea merită dedicată unui absolut romantic feminin; al cărui nume este însăşi:
Iubirea... Reprezintă cu alte cuvinte; acea fărâmă de divinitate; care te ajută să fi romantic şi bun;
şi să iubeşti cu adevărat o fată... În realitate, eu am iubit o himeră, un ideal romantic pe care l-am
creat de dragul unei fete, pe care am iubit-o la 16 ani; (am terminat această poezie 10 ani mai
târziu) dar scopul acestei iubiri era să aducă dragostea pe pământ... Cu puterea cuvintelor...                       

 

Metafora iubirii infinite   

Cine cu-adevărat, vreodată a iubit,

Putere are-n suflet, fără de sfârşit,

Şi-n cel mai scurt timp, le face pe toate,

Toate câte-au fost, vreodată minunate.

 

Şi clipa de vis devine, o eternitate;

Că-n ea poate cuprinde; dorurile albe toate,

Şi orice punct din tine, mic şi finit,

Stăpâneşte întreg spaţiul; nemărginit...

 

Şi dorul astfel a mărturisit, tot ce iubirea a dorit,

Ce inima mi-ar fi rostit, când m-am îndrăgostit;

Credeam că absolut oricine; ar fi iubit-o mult° îndată,

Că ea părea în astă lume, minunea-ntruchipată.

 

Că numai ea putea; cu-a ei curată strălucire,

Să-i scoată pe toţi din a vieţii; senină amorţire;

De-aceia prin iubire; pe toţi deplin i-a subjugat;

Şi tot ce-i bine pentru ea, cu-adevărat s-a întâmplat...

 

Nu exista niciunde, frumuseţe mai mare,

Luceferii din cer cu toţii, i-au căzut l-a picioare,

Cosmosu-ntreg, a-ngenunchiat şi s-a cutremurat,

În comparaţie cu ea; era prea neînsemnat...

 

Cuvintele lumii toate, nu mai pot spune nimic;

Întreg universul, pentru ea e mult prea mic,

Şi tot ce în eternitate, cândva a existat,

Ar fi iubit-o prea frumos, cu adevărat neîncetat...

 

Şi tot ce-a fost imaginat; de viaţă vreodată;

S-ar fi îndrăgostit fierbinte, de-acea fată...

Dar şi nemărginiri de dincolo de fantezie,

Îi dăruiau mereu iubire, în orice veşnicie.

 

Şi din fiece cuantă pe care, eternitatea le-a creat;

Nenumărate Universuri, pentru ea s-au întrupat,

Stăpânind prin strălucire... tot ce e nemărginire;

Cu cea mai infinită şi mai dulce; imaculată iubire...

 

Şi-ar fi înnebunit de drag, întreaga fire;

Iubind-o mai presus, de orice-nchipuire.

Dar eu aş fi iubit-o mai departe,

Mai mult decât acestea toate...

 

                          *

 

Dar sunt un om prea slab din fire,

Şi doar Iubirea poate naşte Iubire...

Că doar adevărata-nţelepciune, ştie negreşit,

Cine cu-adevărat în lume; merită iubit...
                    Sfârşitul poeziei 81

În viziunea mea această poezie cuprinde:

Definiţia teoretică a iubirii adevărate...

Definiţia teoretică a frumuseţii absolute…

Definiţia teoretică a puterii infinite a iubirii în spaţiu şi timp...
Imaginaţi-vă că există o mulţime infinită a lucrurilor reale (din punct de vedere filozofic, nu matematic
adicăe vorba de fiinţe planete stele, etc...)
notată cu {I_R}
Imaginaţi-vă că există o mulţime a lucrurilor imaginare, infinită...
notată cu {I_I}
Imaginaţi-vă că există o altă mulţime a lucrurilor necunoscute şi nemărginite, de asemenea infinită; dincolo
de puterea omului de a înţelege; de a-şi imagina...
notată cu {I_N}
Exista şi T_a definit ca timpul absolut
La prima vedere, s-ar părea că; a iubi la infinit înseamnă să iubeşti mai mult decât suma acestor universuri
infinite... (unde I_a aste iubirea ABSOLUTA)
I_a=T_a*({I_R}+{I_I}+{I_N})
          Renunţ la dorinţa de a mai explica teoretic ce se întâmplă mai departe... Mi se pare absurd...
Gândiţi-vă vă rog că până şi Universul e relativ finit...
          Cu alte cuvinte, a iubi în absolut înseamnă, în mare a iubi mai mult decât întreg universul real şi ima-
ginar, dacă acesta ar avea capacitatea să iubească. Şi acest univers al iubirii, este într-o expansiune conti-
nuă, născându-se continuu din fiecare punct al realităţii; universuri mai minunate, îndrăgostite de aceiaşi
fată... Şi chiar dacă aceste universuri o iubeau dintotdeauna şi o vor iubi o veşnicie; a iubi la infinit,
înseamnă să iubeşti mai mult... decât acestea toate...
          În această poezie nu am vrut să spun ceea ce spuneam eu, când eram copil de 7 ani, te iubesc la
infinit, la infinit, la infinit; de o infinitate de ori la infinit... Practic am personificat toţi parametrii existenţei,
le-am dat valori infinite; materia e infinită, (munţi, ape, fiinţe şi planete; iubesc aceiaşi fată cu toată pute-
rea lor) timpul este infinit, spaţiul e infinit, universul imaginar e infinit; densitatea este infinită etc. Apoi am
spus simplu că vreau să iubesc mai mult decât acestea toate la un loc...
          Această poezie demonstrează că şi metafora, şi poezia; au o limită, dincolo de care nu se mai poate
spune nimic... Formula acestei poezii este puţin mai complicată...
.
Exemplu:„Şi din fiece cuantă pe care, eternitatea le-a creat;/ Nenumărate Universuri, pentru ea s-au
întrupat,”(asta însemnă că din fiecare punct al spaţiului, se produce o expansiune infinită în spaţiu şi timp)

Rar găseşti

Rar găseşti un om; care să-ţi vrea un bine,

O singură făptură, căruia-i pasă de tine;

Sânt totuşi bucuros, că pot să vă spun,

Mai sânt şi oameni cu suflet bun...

 

Ei au în mână o bucată de pâine,

Şi sădesc prin vorbe ce va fi mâine,

Ei sânt fericirea celor ce vor fi,

Speranţe pe-altarul lor se vor jertfi.

 

Şi plâng singur cu lacrimi amare,

Că peste ei s-aşterne, neagra uitare.

De ce ai pierit stea de lumină?

De ce te-au uitat, zare senină?

 

- Părinte de suflet, taci şi nu plânge,

Din inima mea, curg lacrimi de sânge.

Şi chiar de ţi-e greu şi chinul te doare,

Mi-e sufletul rug să-ţi fiu alinare.

 

Căci sunteţi mereu, ale lumii nestemate,

Sădind prin generaţii, destine minunate.

Strălucirea lor în veci va rămâne,

Lumina lor nicicând nu apune.

 

Din zori de zi eu i-aş hrăni,

Cu speranţe care, mâine vor veni,

Dar pentru-adevărul, ce l-au dăruit,

Nimeni n-a fost pe deplin răsplătit.

            Sfârşitul poeziei 82


La aceasta poezie am scris inspirat fiind de dragostea duhovnicului meu

din aceea perioada ~ Preotul Aurelian

 

Uitarea iubirii     

Am uitat cândva a ştii,

A iubii prea mult iubirea;

Am uitat pe veci a fi,

Mi-am uitat de dor menirea...

 

Şi mi-am dorit atunci să pot,

Să ucid mereu durerea,

Şi totuşi sufăr mult de tot

Doar ca să piară, despărţirea...

            

     *

           *                     *      

 

Şi totuşi° doar o clipă am iubit,

Şi inima-mi plânge întruna,

Să nasc în spaţiul infinit,

Iubire° pentru totdeauna.

 

Şi am plecat° ca un nebun,

Chiar dacă viaţa îmi va trece;

Măcar un adevăr să-ţi spun,

Să nu mai fi vreodată rece.

 

Eu v-am iubit în al meu gând,

Şi vreau să dovedesc, acum° atât;

Că doar pentru-a iubii oricând,

Sunt gata, să sufăr oricât.

 

Şi vor păli, strălucirile toate;

Când dorul meu va fi împlinit,

Şi când iubiri adevărate,

Nu vor avea nicicând sfârşit.

         Sfârşitul poeziei 83

Jertfa 

A fost odat-o prea scumpă floare,

A fost odat-o stea de lumină,

Era minunea cea mai mare,

A bunătăţii scânteie divină.

 

Şi pentru că-i prea crudă viaţa,

Şi mult prea mult ea a iubit,

Chiar a pierit şi ea şi-a ei speranţă,

Căci din iubire s-a jertfit...

 

De ce-ai pierit, prea scumpă bunătate?

De ce te-ai prăbuşit zdrobită-n nevoinţă?

De ce iubirea, te-a-ndreptat spre moarte?

De ce te-ai stins plângând în suferinţă?

               Sfârşitul poeziei 84

   Am scris această poezie despre tragedia iubirii până la jertfă

  a unor persoane dragi mie...

 

poezii despre alte sentimente umane

capitolul 8

 

Strălucirile artei                   



Oamenii sunt ca nişte astre,

Să crezi în lumina din visele noastre;

În tot ce e frumos şi e adevărat,

Căci prin artă minunea s-a întrupat...

 

Ea sădeşte-n suflet, o viaţă senină,

Că unde beznă, nu e lumină;

Căci fără de frumos, îţi spun eu ţie,

Păşeşti pe drumul spre nebunie...

 

Şi dacă virtuţile, nu sânt cu noi,

Cu toţi vom fi, în suflet goi,

Căci fără de speranţă, e doar disperare,

Şi făr’ de fericire, tristeţea te doare;

 

Arta e seninul din clipele noastre,

E strălucirea, unor vise măiastre,

E liniştea sufletului, de eşti mâhnit,

E singura şansă, să fi fericit...

         Sfârşitul poeziei 85



Geneza-Acolo unde     

Unde mii de copiii, cerşesc prin canale,

Şi ipocriţi creştini proclamă, principii morale,

Acolo unde hoţii au furat° ai noştri bani,

Şi unde mor de foame, atâţia sărmani.

 

Acolo au distrus în lume, tot dorul de dreptate,

S-aducă peste, oameni numai docilitate;

Şi plâng cu mii de lacrimi, când văd ai voştri fii,

Suferind de mii de ani, aceleaşi hoţii.

 

Ei se folosesc de artă, de ce-i mai frumos printre noi,

Să ascundă peste veacuri, tot ce e gunoi.

Şi doar prin minciună, şi vorbă ipocrită;

Aduceţi peste oameni, viaţă nenorocită...

 

Acolo unde-i sărăcie, şi oameni înşelaţi;

Şi unde par sărmanii, de Dumnezeu uitaţi;

Acolo unde şi frumosul, îţi pare nebunie,

Şi pretutindeni vezi, doar ură şi prostie.

 

Acolo unde-i numai jale, căci toţi au fost furaţi,

Şi unde sunt mereu toţi ştabi, cu mită îmbuibaţi.

Trăim în suferinţă, parc-am fi blestemaţi,

Muncim o viaţă-ntreagă, s-ajungem doar rataţi...

 

Acolo unde până, şi morţi-au fost uitaţi,

Şi unde torţionarii, de crime-au fost iertaţi,

Şi unde politicieni, vorbesc de demnitate,

Când amărâţii nici de-o pâine nu au parte...

 

Acolo unde disperarea, aduce numai răutate,

Şi unde din ticăloşie, mii de destine-s sfărâmate;

Acolo unde e mocirla, mai neagră şi mai grea,

Acolo-i şi dorinţa, de a scăpa din ea...

               Sfârşitul poeziei 86

Glasul iertării    

Mai bine-ai recunoaşte-n sfârşit

Căci cu siguranţă şi tu ai greşit,

Că dacă ce nu şti, ai fi ştiut,

Ai fi fost fericit, dar nu ai putut.

 

Eu nu vreau să fiu ca ei ipocrit,

Şi eu am fost leneş şi nesăbuit,
Nu i-am ascultat, când bine-au vorbit,

Ca orice om pe pământ am greşit.

 

În suflet să ai iertare totală

Şi-atunci supărarea-ţi va trece,

Că ea pentru minte poate fi boală

Învaţă mai bine ca să fi rece.

 

Eu te implor să stai liniştit,

Să faci dreptate într-un sfârşit,

Nu din ură, pentru cei ce-au greşit,

Ci din milă pentru cei, care-au suferit.

 

Totuşi să nu uiţi, că nu-i de cuviinţă,

Să mai fie şi mâine, pe pământ suferinţă

                 Sfârşitul poeziei 87

Glasul voinţei     
Răspuns la poezia “Dintre sute de catarge”  M.Eminescu      

Catarg minunat

De mal sărutat

De oameni uitat

Pe ţărm ancorat.

 

De ce stai aici

Departe de mare

Şi nu vrei să pleci

În umeda zare?

 

Du-te departe în zări

Pe albe cărări,

Străbate abisul

Să nu piară visul!

 

Speranţa să fie nebună!

Să zbori prin furtună!

Şi inima ta să fie de foc!

Să mute şi munţii din loc!

Iar trupul tău să fie de-oţel!

Să ducă iubirea cu el!

 

                     *

 

O pânză spre cer,

Un suflet de fier,

Atinge zorii

În largul mării,

Şi poartă umil

Un dor de copil...
Sfârşitul poeziei 88

Odihna sufletului     

Liniştea frunzelor, pare de vis,

Sunt rupte parcă, din paradis;

Şi alintate de raze de soare;

Se-nalţă spre cerul cel mare.

 

Dar liniştea sufletului, e de oţel,

Că poartă văpaia iubirii cu el;

Şi poartă al păcii, dor infinit,

Că iubeşte seninul şi e fericit.

 

Şi cerul pare, mai calm decât toate,

Sărută depărtările, cele imaculate,

Şi-alungă durerile toate; departe...

Şi sufletele noastre, par împăcate.

 

Şi-mbrăţişat de doruri minunate,

Păşesc pe drumuri binecuvântate;

Şi astfel, îmbătat de speranţă,

Eu mă îndrept încet către viaţă...

 

Şi tot ce-i iubire ar spune mereu,

Ştiu că există; cu-adevărat Dumnezeu!

Că dragostea divină, nu va apune;

Şi încă mai pot sta; în rugăciune...

            Sfârşitul poeziei 89

Paradoxul       

De sute de ani am tâmple cărunte,

Durerea mea n-o poate duce vr-un munte;

Că oricine departe, de-al iubirii soare,

S-ar prăbuşi cu glas de tunet în mare.

 

Şi-mi caut disperat, cărarea cumva,

Ca braţul meu să poată, face ceva. 

Vreau să scap de furie şi de-a lumii povaţă,

Să fiu calm° ca să pot; reuşi în viaţă.

 

Trăind doar în zbucium fără sfârşit

Supărările toate m-au înnebunit,

Şi vreau măcar o clipă, ca să pot uita

De clipele vieţii, să mă pot bucura,

 

Dar cum aş fi putut, să fiu fericit

Când văd câţi oameni s-au nenorocit,

Că ştii că doar când ai iubit

Ai făcut ceva pentr-un necăjit.

 

Când în dorul tău dragostea va înflori,

Nimic niciodată nu te poate opri,

În suflet vei avea voinţă de foc

Şi poţi opri şi moartea din loc.

                            

Şi sufletul meu e îndurerat

Când am văzut ce s-au întâmplat,

Cum zdrobiţi de chin şi de supărare

Oameni buni s-au stins ca o lumânare.

 

Supărat pe moarte atunci am grăit:

E dreptul tău să fi fericit!

Să iubeşti şi să fi la rându-ţi iubit

Chiar dacă poate eşti diferit.

 

Eu am învăţat din a sorţii povaţă

Uită durerea şi trăieşte-ţi o viaţă,

Că durerile tale te pot ajunge

Şi-atunci supărarea te va distruge.

 

De vrei să ai viaţa minunată

Nu te mai supăra niciodată,

Că nu-i important ce ieri ai simţit

Important e ca mâine să fi fericit.

 

Luptă pentru fiecare bucurie

Ca în suflet veselie să fie,

Şi-n el să ai, numai tinereţe,

Să nu mai simţi niciodată tristeţe.

 

Orice suferinţă, se poate uita,

Orice durere, se poate vindeca,

Gândeşte-te la tot ce ai învăţat,

Şi nu te lăsa victimizat.

 

Tre-i să uiţi supărările toate

Ca să poţi să mergi mai departe,

Tre-i să uiţi tot ce e urât şi smintit

Ca să poţi să fi în sfârşit fericit.

 

Dar ştiu că cel, ce nu a iubit,

Viaţa întreagă şi-a irosit,

Ceva bun în lume, el nu a clădit;

De-aceea eu cred…  că nu a trăit.

 

Şi cu disperare eu am sperat

Că totul poate fi mai minunat,

Şi lucrurile bune se vor întâmpla,

Şi extazul iubirii îl vei afla.

      Sfârşitul poeziei 90

Preţuirea timpului      

Precum se risipeşte-n soare- ceaţa;

Aşa-mi pierd clipele şi viaţa.

Şi cum se duc în zare mii de nori;

Dispar şi ale fericirii binecuvântări.

 

Şi nu vreau de loc, Dumnezeule mare,

Să nu am deloc... nicicând alinare.

Vreau bine să fac, pân’ la sfârşit,

Şi lângă cei dragi, să fiu împlinit.

 

Dă-mi Doamne te rog, numai iubire

Căci doar ea poate, naşte fericire,

Să pot lăsa în urmă, mai departe, 

Ale iubirii albe, sublime nestemate.

 

Ca fulgerul Doamne, să zbor din iubire,

Să nu mai trăiesc zadarnic în nesimţire

Să zidesc în jur temelie şi casă,

Pentru că eu iubesc şi îmi pasă!

 

Şi astfel, din lumină; cad doruri minunate,

Şi aduc roade sfinte, prea binecuvântate;

Şi toate lasă-n urmă, imaculate nestemate,

Cu-ale iubirii albe chipuri, minuni adevărate.

 

Şi să strălucească ca un soare,

Puterea iubirii de concentrare.

Şi-astfel purtat de-a binelui aripă,

Să nu risipesc nicicând... nici o clipă.

 

Şi-ncet din zori, nădejdea cea dulce,

Doar linişte şi pace, ea va aduce,

Şi tandru ea cuprinde; întreaga mea fire

Cu mii de speranţe, în fericire...

 

Că toate-n lume n-au folos,

Când eşti departe de frumos.

Şi totu-i doar nenorocire,

Când eşti departe de iubire.

       Sfârşitul poeziei 91

Puterea concentrării      

Concentrează-te asupra, gândului tău,

Uită te rog ce a fost rău;

Căci fie ce gând nestăpânit

Nu este decât timp irosit.

 

Gândeşte-te acum, la ce-i important.

Visând la al fericirii calmant,

De ce-ţi pierzi viaţa ca un prost

Pe sute de gânduri fără de rost?

 

Şi clipă de clipă, vreau să nădăjduieşti,

Că adevărul vreau să-l iubeşti,

Să ai în trup voinţă de piatră,

Să nu iroseşti, o clipă vreodată.

           Sfârşitul poeziei 92

Singurătate     

Sub un cer de lut
Pe un drum pierdut,

Cade în tăcere

Omul în durere.

 

Timpul se pierde

Beznă se vede,

Bocet se-aude

Viaţa se-ascunde.

 

Tristeţea-l sărută,

Durerea nu-l uită.

Speranţa e mută,

Nimic nu-l ajută.

 

Nu trăieşti nici un pic,

Şi nu simţi nimic.

Departe de soare,

Te pierzi în disperare.

 

Camera-i mică,

De soartă ţi-e frică.

Şi cosmosul pare urât,

Tot cerul parcă e amărât.

 

Exişti în zadar,

Cu un gust amar;

Cea mai cruntă plagă,

Îţi cere viaţa-ntreagă.

 

Tot trupul îţi este rană,

Şi răutatea pare umană;

Lovit de un pământ brutal,

Pierdut în cataclism universal.

 

Iubirea-i departe,

Şi suferi în noapte,

În chinuri de moarte,

Ale clipelor şoapte.

 

Trăieşti în agonie,

Parcă de-o veşnicie;

Simţi culmea monstruozităţii,

În ghiarele singurătăţii...

 

Că fără de iubire, totu-i amăgire,

Nu ai în viaţă nici o împlinire;

Trăieşti doar în durere şi boală,

Şi-n suflet simţi, distrugere totală.

 

Dar când cu-a sorţii binecuvântare,

Va găsi o bună, iubită sub soare;

Atunci ai o şansă, cu adevărat,

Şi tot ce-i rău, va fi uitat...

 

Şi orice tânăr va fi fericit,

Când bunătatea iubirii, a preţuit...

Şi îmbătat de iubirea lui mare,

El pleacă cu iubita spre zare...

        Sfârşitul poeziei 93

Teamă

Orice psiholog cred că o să zică

Nu merită trăită o viaţă în frică!

Când orice teamă din suflet dispare

Spre viaţă tot trupul poate să zboare.

               Sfârşitul poeziei 94 

Timiditate   

Cuvintele toate, nu îţi pot spune,

Câte chinuri în inimă, timiditatea îţi pune;

Când prin ea, iubirea; din viaţă se duce,

Şi nimic înapoi, n-o mai poate aduce...

 

Şi câte şoapte de amor, nu s-au mai rostit,

Bucuriile vieţii, pe veci parc-au pierit;

A strălucirii fericire, nu ai mai trăit,

Doar pentru că un cuvânt, nu a fost rostit...

 

Şi-al ei chip frumos, nu l-ai sărutat,                                        

Doar pentru c-ai fost, la minte-ncuiat;

Trupul ei duios, nu l-ai alintat,             

Că din suferinţă, te-ai însingurat.

 

Dar nimic, din toate câte sunt;         

Întru locurile toate,

N-are dreptul pe pământ

S-aducă singurătate.

 

Însingurarea nu mai are rost,

Te temi că eşti, penibil acum; 

Dar suferi singur ca un prost,

Şi penibil eşti oricum.

 

Că-ţi pierzi a vieţii frumuseţe,

Că-n suflet ai, delicateţe;

Câştigi doar lacrimi de tristeţe,

În anii tăi... de tinereţe.

 

Şi câte clipe minunate,

Astăzi nu s-au spulberat;

Când cu; a frumuseţii densitate,

Pur şi simplu te-a... paralizat.

 

Şi tu n-ai mai zărit,

Surâsul ei divin,

Doar c-ai fost îngrozit,

Că o vei, răni puţin...

 

De dragul unui chin amarnic;

Şi pentru amărăciune;

Crezi ai, motiv temeinic,

Să-ţi fie acum ruşine?

 

Şi câtă durere ai trăit,

În zilele tale toate,

Doar pentru c-ai auzit,

Principii blestemate.

 

Că făptura iubiri, e atât de dulce,

Când în inimă ţi-a răsărit.

Doar lumină-ţi poate-aduce;

Strălucind în infinit...

 

Iubeşte te rog pe lume,

     Şi vei fi fericit.

     Nu te mai teme,

      Că vei fi rănit.
    Sfârşitul poeziei 95 

Dorul simplităţii     

Pe cer, dorul lumii arde,

Spre noi, strălucire plouă,

Cad din cer, izvoare albe;

Scăpărând sclipiri de rouă.

 

Şi pierdut în cer romantic,

Soarele s-a rupt în două,

Şi grăieşte-n lume veşnic:

Doar eu dau lumină vouă!

 

Şi ai pierit, nepreţuită carte,

Minunăţie, unde-ai dispărut?

Chiar dacă adevărul, n-are moarte,

Iubire scumpă; te-am pierdut…

 

Ce crudă eşti, realitate!

Că lacrimile-s agonie-n noapte,

Multe sunt prea complicate,

Şi vreau să le ştiţi pe toate.

 

De-acea scriu, doar pentru bunătate,

De stiluri ample sunt acum departe,

Metaforele toate; sunt sacrificate;

Mi-e dor doar de idei şi claritate.

 

Şi milioane vor fi, alături de mine,

C-atunci vor înţelege ce e bine;

Şi adevărurile vor fi cristaline,

Şi vor străluci ca nişte regine...

       Sfârşitul poeziei 96 

Bătălia vieţii        

În bătălia vieţii, ce crezi că te ajută?

Resursele mentale, ce le arunci în luptă.

Prin ele-ai devenit, tot ce ai vrut să crezi;

Şi tot de ele va depinde, dacă câştigi sau pierzi.

 

Ai crede că-nţeleptul, e tot ce-i mai frumos,

Dar ştim prea multe lucruri, ce-s fără de folos;

De-aceea noi adesea, avem dezavantaj,

Că răul şi prostia, au mult mai mult curaj.

 

Şi totuşi eu te-ntreb, ce-ai fi înfăptuit,

Dacă-n întreaga viaţă, tu n-ai mai fi gândit?

Şi am să-ţi spun un lucru, mai important ca toate,

Că nu te risipeşti° doar dacă ai, în minte sănătate.

 

Căci tot ce-ai întâlnit, se naşte prin cuvânt,

Şi° adevărurile valoroase, nepreţuite sunt;

De-acea, de înţelepciune; te implor ascultă,

Ca tu să te apropii, de tot ce te ajută...

 

Şi totuşi, ca să nu fiu ipocrit, numai atât mai spun,

Că fiecare este, mai mult sau mai puţin nebun...

Şi numai Dumnezeu cel sfânt, în lume mai poate,

Să nască a lumini-nţelepciune; iubire şi dreptate...

                  Sfârşitul poeziei 97

Blestemul cuvintelor       

De ce aş sta ca voi în nepăsare,

Când văd suferinţă şi disperare,

De nu cauţi răspunsuri, viaţa-i blestemată,

Nimic nu vei ştii niciodată...

 

Spune-mi te rog, cum poţi trăi,

Fără să speri, sau să poţi iubi?

Şi sufletu-mi plânge, cu lacrimi mute,

Că scriu doar cuvinte, urâte şi slute.

 

Ciudate cuvinte, eu am auzit,

Cică din literatură frate, nimeni n-a trăit,

- Dar dacă n-ai fi citit; nimic niciodată;
Ce-ai mai fi gândit; minte îngheţată?

 

De îţi plac înjurături, sau vorbe blestemate,

De vorbe urâte, şi voi s-aveţi parte!

- De dispreţuieşti dorinţa, de-a scrie frumos,

Să n-auzi vreodată, vr-un cuvânt duios!

 

Şi dacă cu-a ta prostie, adevărul ai lovit,

Mult prea mulţi nevinovaţi, ai nenorocit,

Blestemat fi să trăieşti, ca un animal,

Şi să plângi cu sete, că eşti criminal...

 

Recunosc totuşi că-n viaţă, mult am suferit,

Dar de cât să fiu ca ei, imbecil şi ipocrit,

Mai bine mor într-un chin infinit,

Şi trăiesc o agonie, fără de sfârşit.

 

Care om din lume, vreodată a simţit,

Cum e să fi departe, de tot ce ai iubit?

Că eu de durere, am strigat către cer,

Să nu mai fie vreodată, iubiri care pier...

 

De-aceea eu am blestemat şi nebuneşte-am suferit;

Să nu distrugeţi dragostea, şi-al ei dor infinit...

Şi-mi doream ca-n clipa-n care, moartea mă atinge,

Eu să scriu blestemul ăsta; cu al meu sânge...

 

Dar ştiam cândva, odată; că binele clădeşte eternul,

Că iubirea totuşi poate, oricând distruge blestemul...

Şi pentru că; durerea-i moarte, şi viaţa e-n divinitate,

Sufletul să-mi fie rugă, pentru iubiri adevărate...

                     Sfârşitul poeziei 98

Căile    

Zboară idee, zboară idee;

Că văpăile toate-au pornit din scânteie;

Şi ce crezi cu tărie, va fi împlinit,

Că dorul ce nu piere, nu poate fi oprit...

 

Suflet al meu, suflet al meu;

Ascultă de glasul, cuvântului meu;

Oţeleşte voinţa, trupului meu,

Şi tare ca piatra, aşa voi fi eu

 

Iubeşte mereu, iubeşte mereu;

Visele mele, să strălucească mereu,

Să se-aprindă puterea gândirii mereu,

Să pot înţelege; ce vreau să ştiu eu.

 

Luminile speranţei, spre zori vor pornii,

Dorinţe mult prea dulci, se vor împlinii;

Şi într-o zi, din soare, ele-mi vor oferii,

Tot ce vreodată, eu îmi voi dorii...

 

Şi tot adevărul, despre această lume,

Glasul inimii, mereu îl va spune.

Şi orice obstacol, de ne-depăşit;

Tot prin iubire, va fi biruit.

 

                     *

Azi lupta şi cu harul, trăiesc întru tine,

Şi mintea şi trupul, se-ndreaptă spre bine.

Sentimentele toate, de veacuri te-ajută;

Să poţi înţelege, realitatea mută.

 

Şi ascunse întru tine, ascunse întru tine,

Stau binele şi răul, de pe întreaga lume;

Şi pentru-a merge mai departe,

Tu te vei folosi de toate...

 

Dar ştiu că visele-s deşarte toate,

Când trăieşti în strâmbătate,

Şi doar prin tot ce e  divinitate;

Va răsării în lume, adevărata bunătate...

               Sfârşitul poeziei 99

Cuvinte      

Câţi sărmani, au fost furaţi,

Câţi oameni au ajuns rataţi;

Conduşi de oameni fără minte,

Că adevărul nu mai e printre cuvinte.

 

Şi pentru a ipocriziei patimi,

Câţi au avut, tinereţea în lacrimi?

Azi romantismul a ajuns durere;

Că au schimbat cuvântul, pe tăcere...

 

Şi-acolo unde vezi, nenorocire;

Acolo prostia, a pus stăpânire,

Prea multe destine° au fost spulberate,

Pentru că cuvinte... n-au fost ascultate.

 

Şi tot ce-n lume am văzut,

Tot prin cuvinte s-a născut,

Şi mii de oameni au ajuns morminte,

Că dragostea nu e, printre cuvinte...

 

Da, recunosc, că sunt doar un nebun;

Şi totuşi am dreptate, şi eu să vă spun;

Că mii de tragedii, nu vor mai fi trăite,

Când vorbe înţelepte, vor fi de noi rostite.

 

Şi plâng că sunt distruse, valori adevărate,

Că nu mai avem bani, nici să ne luăm o carte...

Şi câte lucruri minunate, pe veci sau pierdut,

Când cuvinte-adevărate, noi nu am cunoscut...

 

Mi-e dor de literatură, mi-e sete de filozofie,

Şi toţi în jur îmi spun: că e nebunie;

Şi-atunci m-am prăbuşit plângând;

Că parcă nu mai am... cuvinte;

Şi m-am împotrivit spunând:

Voi merge înainte!

 

P.S.

Şi totuşi am sfidat, şi ce e om şi ce-i divin,

Că doream doar atât, ca să iubesc şi eu puţin...

Şi în setea mea nebună, pentru iubire şi dreptate;

Fără să ştiu eu însumi, m-am răzvrătit cu toate...

                     Sfârşitul poeziei 100

Deşertăciunile gândirii     

Ce se mai ceartă nebunii, măi frate,

Şi fiecare se uită, în altă parte;

Doar că fiecare spune,

Alte adevăruri despre lume.

 

Unii spun ce ei au gândit,

Alţii ce sentimente-au trăit;

Sau cred cu tărie, în ce-au auzit,

Şi fiecare, e diferit.

 

În faţa celor, ce sunt adevărate,

Poţi simţii iluzii, nenumărate,

Că tot ce vrei, acum tu poţi crede...

Dar realitatea, oare cine-o vede?

 

Stau şi mă-ntreb cine eşti şi ce vrei;

Din ce-mi zic ei, în faţa ochilor mei;

Câte sunt mai mult sau mai puţin probabile?

Câte sunt false sau cu-adevărat valabile?

 

Şi toţi pot înţelege, o realitate,

Deşi fiecare, priveşte în altă parte.

Şi adevărurile sunt, şi venerate şi blamate,

De toţi unanim; sau doar parţial acceptate.

 

Totuşi dincolo de-a lumii părere,

Sunt doar lupte pentru bani şi putere...

Şi ochii lumii parcă, nu văd mai departe,

Că totuşi există speranţe, dincolo de tot şi toate.

 

Şi mai există-n lumea asta, iubiri nenumărate

Atâtea mii şi mii, de idealuri minunate

Mai există poate-n lume, puţină bunătate;

Sau dorul prea sublim spre o divinitate...

                Sfârşitul poeziei 101

Dor de adevăr     

Chiar dacă Dumnezeu cel sfânt, din ceruri o să se-arate,

Şi-oricât de tare şi de crunt, el mă va bate;

Chiar dacă mi-ar promite iad şi moarte;

Eu tot aş vrea, să merg mai departe...

 

Că dispar mereu în noapte, ale iubirilor culori nevinovate,

Din a noastră neştiinţă, şi a noastră nedreptate;

Şi eu nu vreau să am deloc, în suflet răutate;

Sau să trăiesc ca orbii, pierduţi în imbecilitate.

 

Şi azi clepsidra inimii mai poartă, doar mii de doruri sfâşiate,

Deşi sunt prea zdrobit, vreau să v-ajut în toate,

Şi când de sfânta libertate; şi eu o să am parte,

Într-un târziu, eu voi deschide-o scumpă carte...

 

Şi fără a iubirii raţiune cristalină, robia nebuniei o trăieşti,

Şi toate cărţile din lume; zadarnic le citeşti.

Că cei ce ascultă orbeşte, ca deţinuţii au trăit,

După scrierile lor amare, reci şi fără sfârşit...

 

Şi ca nefericiţii, o să gândeşti, doar ce alţii cândva au gândit,

Şi simţi tot ceea ce, alţii necunoscuţi şi-au dorit,

Şi ca o floare eşti zdrobit, de tălpile amăgirii umane,

Care strivesc mereu prin veacuri, prea multe milioane.

 

Totuşi pentru cel ce înţelege; şi mult prea multe poate vede,

Ale ticăloşiei primejdii, oricând îl pot pierde,

Mai mari decât tot ce vreodată, ai înţeles sau ai zărit,

Mai mari decât tot ce vreodată, ţi-ai fi-nchipuit...
                         Sfârşitul poeziei 102

Monstruozitate         

Monstruozitate pură, de ce-ai răsărit,

Purtată doar d-un, precept nenorocit;

De ce în viaţa asta, ai parte de toate,

Prin simplul fapt, că mergi mai departe.

 

Şi prea mulţi oameni, de treabă, fericiţi,

Ce par prea minunaţi, şi prea neprihăniţi,

Ajung mult prea nemernici, negrii şi smintiţi,

Că din dorinţe imbecile, devin nesocotiţi.

 

Că-n lumea asta sunt fiinţe, mult prea profitoare,

Mai rele decât târfele, cu suflete şi mai murdare;

Mai ticăloşi ca criminalii, ce stau în puşcărie zeci de ani,

Că i-ar distruge pe cei dragi, pentru un pumn de bani...

 

Dar întreaga viaţa-a lumii, e doar transformare,

Şi caractere bune, sunt mult prea trecătoare

Şi poate e mai bine, că m-am oprit şi-am scris,

Că totu-i mai perfect, doar de trăieşti în vis,

 

De-aceea-n încheiere, eu doar atât îţi zic,

Oricât ai şti de multe, tot n-o să ştii nimic.

Şi totuşi mai există, speranţă în lume.

Din binele ce-a fost, ceva mai rămâne...

               Sfârşitul poeziei 103

Priveşte

(căile înţelepciunii) 

Pentru înţelepţi e doar amăgire, întreaga noastră viaţă,

Omul nu vrea adevăr, ci vrea doar speranţă;

Degeaba crezi că porţi, adevărul cu tine,

Că omul vrea să creadă, doar ce îi convine...

 

Acesta-i totuşi adevărul; dar ce îţi pasă ţie?

Prea des visele vieţii, se pierd în agonie,

Şi-ntreaga noastră viaţă, se scaldă în minciună,
Cine mai vrea acum, adevărul să-l spună…

 

1 – Vederea

Totuşi deschideţi inima, nu fi împietrit,

Ai milă pentru cei, care-au suferit.

Încearcă să vezi, cum au trăit,

Cum soarta nemilos, pe ei i-a lovit.

 

2 – Atingerea
Ai atins vreodată, rănile lor?

Ai simţit vreodată, ce tare dor?

Ai iubit vreodată, ce ei au iubit?

Ai gândit vreodată, ce ai au gândit?

 

3 – Analiza

Şi cu tot ce-n minte, tu ai avea,

Cum vei începe, a analiza?

Câte adevăruri, ai putea găsi?

Ce logică tu, vei folosi?

 

4 – Înţelegerea 

Înţelegi câţi ticăloşi, au viaţa-mbelşugată,

Pentru că vina lor; de proşti a fost iertată?

Şi câţi nefericiţi, au viaţa toată ruinată?

Că fericirea lor, de hoţi a fost furată...

 

5 – Verificarea

Acum verifică, dacă ai gândit corect,

Dacă poţi pedepsi, greşeala perfect.

Şi ce s-ar întâmpla, te-ai întrebat vreodată,

Dacă nimeni n-ar ierta niciodată?

 

Dovezile...

Că eu nu vreau, orbeşte să crezi;

Ci să pleci în lume, să-i atingi şi să vezi,

De ce prea multe milioane, mult au suferit;

De ce atâtea milioane, tragic au pierit...

 

De sunt alţii acum oare, atât de mulţumiţi,

Cum au ajuns să fie, totuşi fericiţi,

Că prin gânduri şi statistici, atât de goale şi reci,

Adevăruri chiar vor fi, înţelese clar pe veci.

 

Când vom înţelege că; unu’ cu unu’ fac doar doi;

Obligat şi Dumnezeu va spune, tot ce credem noi,

Că tot ce poţi pricepe, desăvârşit;

Nu poate fi decât; adevăr de neclintit... 

 

Dar mult prea multe sensuri, mereu apar;

Din vorbe care, nu-s spuse prea clar,

Spune ce e; ce poate fi sau ce-a fost,

Ca vorbele tale, să aibă vr-un rost.

 

Încearcă să-nţelegi; mai profund° mai corect,

Ca să poţi pricepe, realitatea perfect;

Căci de ai mii de gânduri, încâlcite mult şi bine,

Orbecăi şi poate porţi, mult adevăr cu tine...

 

Sau poţi să cauţi, omul pitic;

Când nici nu mai ştii, dacă e mic,

Când nu ştii nimic, din ce a făcut,

Şi nici cât de bine, te-ar fi bătut.

 

Şi cine vreodată, a cunoscut,

Ce nimeni nicicând, nu a văzut,

Întreabă-te te rog; ce vei analiza?

Cum vei gândi şi oare; ce vei realiza?

 

Şi câţi au suferit, că tu n-ai gândit?

Crezi că poţi acum, să dormi liniştit?

Atinge mormintele celor, care au pierit,

Şi spune dacă poţi, că i-ai iubit...

 

Şi acum te rog, întreabă-te bine;

Eşti sigur că nu-i, şi vorba de tine?

 

Că dincolo de dogme, prea complicate,

În numele sfânt al iubirii; adevărate;

Ai lacrimi pe ochi, de bunătate,

Şi iei atitudine, ca să fie dreptate...

 

Că degeaba-ncearcă, s-asculte întru toate,

Când mintea şi inimile, sunt prea îngheţate;

Un om care-i bun, niciodată nu poate,

Să vadă suferinţă, şi să stea deoparte.

 

Căci singura scăpare, mâine-ar putea să vie,

Când veţi scăpa de ură, şi de ticăloşie;

Dar plâng că ce-ţi spun, pare nebunie,

Justiţia la noi acum, e doar o utopie...

 

Şi acum te rog, deloc să nu mă crezi,

Deschide şi tu ochii, şi-ncearcă să vezi.

Că de vrei să fi, un pic desăvârşit,

Verifică în viaţă bine, tot ce-ai auzit.

 

Dar mai întâi, te implor, nicicând nu uita,

Încearcă să asculţi mereu, şi de inima ta...

Că dacă deloc nu-ţi pasă; şi deloc nu ai gândit,

Vei fi şi un mare monstru; ş-un mare smintit...

 

P.S.

Şi totuşi cine; vreodată... mai e  fericit,

Când se gândeşte doar la cei ce-au suferit.

Şi când inima iubeşte, tot sufletu-mi strigă,

Durerea nicicând, să nu te distrugă...

             Sfârşitul poeziei 104

Relativitatea ştiinţifică    

2 ţărani au 4 boi,

Dar nu erau deştepţi ca noi,

Şi boi păşteau pe 2 ogoare,

Dar oare ţăranul câţi boi are?

 

Calculăm îndată, măi frăţioare,

Şi zic că are, doi boi fiecare,

Apoi ştiinţific vă zic cu-ncântare,

Că oamenii sunt: boi pe ogoare...

          Sfârşitul poeziei 105

Şi văd roadele lor...   

Azi văd cum cei ce sunt, prea buni şi zâmbitori,

Nu sunt de fapt decât, nemernici foarte profitori.

Şi chiar am învăţat cu greu, din a vieţii povaţă,

Că-n cele din urmă hoţii; îşi dau arama pe faţă.

 

Toţi şmecherii ce au, în suflet multă răutate,

Şi-arată caracterul, prin vorbe şi prin fapte...

De-aceea deschid ochii minţii, spre a putea zării;

Căci vreau să văd mai bine; cum sunt, şi ce vor fi.

 

De-aceea eu pun lanţ, la tot ce am sau am avut,

Şi mă păzesc să nu mai fie, nimic niciodată pierdut;

Aştept tăcut înţelepciunea, şi când în suflet va vorbi,

C-o singură idee, pe toţi pe veci° îi pot zdrobi...

                       Sfârşitul poeziei 106

Sinceritate literară   

 

Sub acest titlu eu scrisesem o poezie despre drama celor ce iubesc literatura într-o lume guvernată de goana după bani. Am abandonat această poezie înţelegând că fiecare om trebuie să câştige bani pentru a supravieţui. Mă doare totuşi faptul că parcă nu există nimeni şi nimic care să preţuiască doar valoarea artistică a unei scrieri literare şi nu doar valoarea materială. Sper să mă înşel, poate mai există visători ai sensibilităţii literare!

        Sfârşitul poeziei abandonate 107

Spune-mi    

Spune-mi câte cărţi, adevărul ascunde;

Spune-mi câte drumuri, nu pot duce niciunde.

Şi câţi gânditori, au înnebunit,

Că la prea multe ei s-au gândit.

 

De câte ori minţile, şi le-au tulburat,

Când echilibrul° sentimental, a fost clătinat;

C-orice filozofie° i-un gând nebunesc,

Când te duce departe° de tot ce-i firesc.

 

Şi-acum din suflet, eu te rog a spune,

Câte adevăruri, aduc lucruri bune.

Şi din câte lucruri, vei putea zării,

Câte adevăruri vei descoperii?

 

Şi oare câtă fericire, în viaţ-ai găsit,

Doar când adevărul a fost preţuit?

Şi câte speranţe, s-au spulberat,

Atunci când minciuna, a triumfat?

 

Spune-mi ai privit, umbrele tristeţii?

Spune-mi te-au zdrobit, chinurile vieţii? 

De câte ori nu te-ai oprit,

Pentru c-ai vrut să fi fericit?

 

Şi câte destine, n-au fost spulberate,

Urmărind în viaţă, doar vise deşarte?

Şi din câte lucruri, oameni-au avut,

Ia să-mi spui tu mie, unde s-au pierdut?

 

Şi când gânditorul, are rele toane,

Oare când distruge, câte milioane?

Pentr-un interes, negru şi smintit,

Oare câte fiare, chiar te-au prigonit?

 

Şi cu minciunile, care s-au spus,

Spune-mi câţi oameni, ei au distrus

Şi din prostia, ce mâine va fi,

Spune-mi câţi oameni, vor mai pieri?

 

Spune-mi câte milioane, nu s-au nenorocit,

Când fără de iubire, smintiţii au gândit...

Şi câţi nenorociţi, n-au intrat în pământ;

Când au distrus, ce este prea bun şi sfânt...

 

Oare câte jertfe, am plătit noi toţi,

Pentru a-mbuiba, nişte mafioţi?

Şi când nepăsarea, vă va cuceri,

Ai voştri copii, cât vor suferi?

 

D-aia destinul; îi înalţă pe nemernici,

Că iubiţi prostia, şi nu sunteţi vrednici.

Meritaţi să fiţi, mereu păcăliţi,

Că voi niciodată, nu vreţi să gândiţi.

 

Trist e că mereu,

Oameni minunaţi;

Vor fi înşelaţi,

De nişte rataţi...

             Sfârşitul poeziei 108


  



Teologie şi raţiune      

Mai mult ca orice, eu vreau ca să sper,

Că mereu ajutorul, îţi pică din cer,

Dar când un simplu calcul° a fost greşit,

Milioane de oameni, s-au prăpădit.

 

Mai pot eu pretinde, să fiu doar „teologic”?

Mai pot eu spune, să nu gândeşti logic?

Când raţiunea-ţi sădeşte în fire,

Sute de pricini de poticnire...

 

Aş vrea să spun că tot ce-au răbdat,

E pentru că El, i-a încercat,

Că cineva doreşte, a-i chinui,

Şi d-aia-u murit, femei şi copii.

 

Şi lacrimile mele-au căzut pe pământ,

Când am văzut că şi binele trece,

Că toate-n jurul meu sunt,

Adevăr ştiinţific şi rece...

 

Şi plâng că sunt, doar om pe lume,

Şi nu mai pot răbda, atât-amărăciune;

Şi vreau şi eu să uit, deşi mă credeţi ipocrit,

Că poate că destul am suferit...

 

Până-n într-o zi, când am crezut în viaţă,

Şi-am simţit în suflet, nebunie sau speranţă.

Şi-oricâte greutăţi ar venii peste mine,

Întotdeauna vreau să sper în mai bine.

 

Acum vreau să nădăjduiesc şi să iubesc;

Altminteri simt că nu pot să trăiesc,

Că dacă viaţa-n durere-ţi trăieşti,

În cele din urmă, te prăbuşeşti...

          Sfârşitul poeziei 109

Vom fi

Creaturi bizare, care vor ştii prea multe,

Ne vom gândi la toate, cu tâmplele cărunte;

Purtaţi de sentimente, ce nici nu le-am visat,

Noi vom atinge tot, ce e mai minunat.

 

Şi din neant se întrupează, totdeauna grandoarea,

Şi-n cosmos viaţa îşi arată, minunea şi splendoarea;

Şi când a ei temelie,  va fi cu-adevărat de piatră,

De nimeni niciodată, ea nu va fi surpată.

 

Adevărul va lucii, din nou ca un soare,

Bătând din nou din aripi, spre infinita zare;

Şi tot ce-a fost bun, nu va fi pierit,

Binele, se va întinde; la nesfârşit...

 

Şi vom clădi un imperiu, care nu moare,

Şi-întreg universul, va fi ca o floare,

Şi nu spun vorbe goale, de visător smintit,

Aşa este° realitatea, în zbor spre infinit.

 

Cu toţii vom gândii, ce nimeni nu-nţelege,

Cu toţii vom iubii, ce-acum nu poţi alege,

Acum noi nu putem pricepe, prea multe adevăruri clare,

Şi nici nu am putea simţii, o fericire-atât de mare.

                        Sfârşitul poeziei 110

 

 Verificare 

Când oare cel rău, pe lume-a venit?

Când cei din jur, nu l-au mai iubit.

Şi când răutatea, el şi-a dovedit?

Când să rănească pe alţii el a reuşit.

 

Şi când un lucrător, va fi renumit?

Când lucruri minunate, el a săvârşit.

Şi când un profesor, va fi împlinit?

Când şi proştii la el, corect au gândit.

 

Când un luptător, o lupt-a biruit?

Când pe vrăşmaşi săi, el i-a nimicit.

Şi când vânătorul, e mai iscusit?

Când şi fiare din codru, el a îmblânzit...

 

Când linişte şi pace, în viaţ-ai aflat?

Când de cei răi şi lacomi, te-ai depărtat.

Şi când cei din jur, la tine-au venit?

Când prin dragoste tu, te-ai desăvârşit.

 

Deci când ve-ţi vedea, că nu sânt smintit?

Când bunătatea peste voi, prin mine-a răsărit.

                  Sfârşitul poeziei 111

 

                  Crimele creştinilor    

A fost odat-un tinerel,

Zglobiu frumos şi drăguţel,

Ce c-un entuziasm ciudat,

De preoţi el a ascultat.

 

Şi chiar dacă el nu a vrut,

La sex el mult s-a abţinut,

De-aceea s-a îmbolnăvit,

Şi el de cancer a pierit...

 

Un altul a făcut la fel,

Şi ciar de era frumuşel,

El mult prea mult a suferit,

Şi de aceea-nebunit...

 

A fost odat-un tinerel,

Zglobiu frumos şi drăguţel,

Ce c-un entuziasm ciudat,

De preoţi el a ascultat.

 

Şi chiar dacă nu şi-a dorit,

El la mancare a postit,

De-aceea el s-a-mbolnăvit,

Şi băieţelul a murit...

 

P.S.

Eu dragii mei vă rog nespus,

S-aveţi mereu ceva de spus,

Să nu fiţi ai prostiilor eroi,

Că dacă nu gândiţi muriţi şi voi...

           Sfârşitul poeziei 112

 

Precizare: Fără a mă pretinde atotştiutor, eu am primit de la medici informaţia că absenţa unei vieţi sexuale slăbeşte sistemul imunitar, poate provoca şi cancer şi nebunie... De asemenea am primit informaţii, chiar de la preoţi, că posturile prea aspre au provocat boală şi moarte. Am fost impresionat de tragedia celor ce au pierit şi am ajuns la concluzia că un preot care promovează abstinenţa sau posturile severe este un om care de fapt îndeamnă oamenii la suicid căci a asculta orbeşte de preoţi este o metodă de sinucidere.


       Material protejat de legea dreptului de autor